E greu de caracterizat în cuvinte, poate vioara pe care povestește că a studiat-o să poată să-i spună povestea așa cum merită. Probabil că arcușul și strunele ar crea o simfonie tulburătoare, nescrisă încă. A sosit parcă dintr-o altă dimensiune în lumea fotbalului arădean, aspect denotat dintr-o pasiune nemaiîntîlnită, pentru care jucători, antrenori sau conducători alături de care a lucrat pot depune mărturie. Francisc Tisza e reperul tuturor antrenorilor de copii și juniori din Arad și mulți spun că nu mai există unul ca el în toată România. Motto-ul clubului Atletico pare potrivit pentru a fi lipit de numele celui crescut sub supravegherea fotbaliștilor de legendă ai Aradului și contemporan, apoi, cu ultima generație care a adus glorie pe malul Mureșului. Francisc Tisza e nume greu în istoria fotbalului arădean din ultimele decenii, de aceea paginile următoare includ mai multe borne. Și începutul e direct, fără introduceri inutile.

– Am un program de meci, acolo apare: „Pe fruntea lui Tisza scrie mare UTA”. Condiții precare de pregătire am avut acolo, așa că, practic, ne-am desăvârșit pe maidan, pe cîmp, erau din abundență, nu erau blocuri. Am fost căpitanul echipei în ultimul an de juniorat, am ajuns în semifinale, unde am pierdut cu U Cluj. Am ieşit locul 3-4 pe țară, iar U a câștigat finala cu Dinamo. Mai departe, eram la tineret, cînd aveam 19 ani.

– Când a devenit joaca serioasă? Şi e clar că vorbim și de o doză enormă de pasiune

– Da. Nu aveam cum să nu am pasiune. La 100 de metri de mine sau 50 era acel mare cîmp al Grădinii Poștei, unde sute de copii băteau mingea în fiecare zi, de dimineața până seara. Am avut un mic semn de întrebare, în perioada 10-12 ani, cînd în paralel am studiat și muzica, am cântat la vioară, am luat lecții. Dar totuși, prin clasa a VII-a, a VIII-a, cu Școala Generală din Grădiște am ajuns locul 5 pe țară și am spus că las totul pentru fotbal.

– V-ați gîndit vreodată cum era să fi devenit muzician?

– Am avut o formație de muzică ușoară a școlii. Aveam auz muzical. Poate puteam să fiu  undeva, dar fotbalul era un miraj prea mare. Noi am fost printre primii care am avut televizor în cartierul Micălaca, vedeam faze din meciurile echipelor mari, ca Real Madrid. De cînd mă știu eu sunt fan al lor. Vroiam să ajung ca Di Stefano și ca Puskas… La 18 ani am participat la o întrecere de jonglerie fotbalistică și am primit o minge modelul Di Stefano, scria pe ea Made in Spain. Concursul s-a ținut la București, în pauza unui cuplaj. Noi jonglam pe margine, m-a lovit o altă minge și a căzut a mea. Am ieșit locul 12 din 18, deși doar o săptămînă m-am antrenat pentru asta.

– Sună frumos „pe fruntea lui Tisza scrie mare UTA”!

– Am fost promovat și, după mine, doar din generația născută în 1956 Roger Bogdan a ajuns să joace în A, la Hunedoara. După mine, foarte puțini au fost care au jucat un meci-două, așa că mă pot mîndri, dintr-o generație de patru ani am fost singurul promovat de la UTA. Ceilalți, gen Gall, Cura, Leac, au venit de la pepiniera Vagonul. Încă o dată să-i enumăr pe Farmati Zoltan, Dan Alexandru, Mercea Andrei, la nivelul juniorilor, ei mi-au fost antrenori.

– Farmati și Mercea, doi titani din prima mare echipă a ITA-ei. Se simțeau personalitățile lor?

– Ne-am pus să citim cărți de fotbal, impulsul ni l-au dat ei, prin poveștile lor. Istorisirile din cartea despre „Csala” (n.r. Aristide Buhoiu – Petschovschi, campionul fair-play-ului) le-am știut înainte să le citesc, din povestirile antrenorilor. Ne uitam la ei, Farmati fusese opt ani titular al postului de fundaș stînga în naționala României. Asta trebuie să spună ceva. Tu te puteai antrena la 30 de metri de locul în care se antrenau marii fotbaliști, Țîrlea și Metskas și Kapas și Chivu și restul… Și după aceea generația de aur, cu Lereter și Pojoni. La 18 ani aș fi putut să joc în Cupa UEFA, în primăvara europeană. Cu două săptămîni înainte de campionat, am suferit o ruptură de ligamente la gleznă, într-un meci de pregătire și am pierdut. După aceea, am revenit, la 19 ani  am debutat la UTA, la un meci cu Poli Iași, în deplasare. Ultimele meciuri am fost rezervă, dar nu am jucat. Un an de zile apoi am fost în lotul echipei sub conducerea domnului Coco Dumitrescu. Am fost, să zicem, lider. Din păcate, deja de la acea vîrstă, cînd am ajuns să joc în fața publicului, din cauza labilității psihice, datorită sensibilității emoționale, s-a declanșat o boală circulatorie, îmi amorțeau picioarele doar înainte și în timpul meciurilor oficiale. Deși am jucat zece ani la UTA, cinci ani în A, cinci în B, nu am putut să mă desăvîrșesc la nivelul talentului și dorinței enorme.

[Tabloul promovării la UTA: Giurgiu, Kukla, Babău (președinte secție fotbal), Blăgău (președinte club), Pascu (vicepreședinte), Duckadam, Vaczi – rândul I; Coraș, Șchiopu, Șerban (medic), Pătrașcu (secund), Czako (principal), Farmati (secund), Vlăduț (maseur), Hirmler, Bîtea – rândul II; Țîrban, Bodi, Tisza, Cura, Csordas, Marcu – rândul III; Mușat, Vușcan, Iova, Lovas]

– Lumea din tribune știa ce se petrece?

– Nu… Din păcate, datorită tratamentului, nici doctorii nu știau, credeau că am lipsă de calciu. Am făcut ani de tratament, m-au infestat cu virusul hepatic, nu erau seringi unifolosibile. La 30 de ani am recăzut, atunci am abandonat. După o pauză de un an, mi s-a propus să activez în Liga a IV-a, la Felnac, ca jucător și mai apoi antrenor-jucător. Atunci am început și cariera de antrenor. Mi s-a propus și o funcție administrativă, am refuzat. Sunt absolvent al Institutului de Subingineri din Arad, aveam tentativă și preocupare să continui activitatea în profilul construcțiilor de mașini. Tatăl meu, care 45 de ani a muncit, începând de la fundație, la fabrica Strungul, mi-a spus că fabrica o pot găsi și mai târziu. Am preluat o grupă de juniori la UTA, muncind sub mîinile acelorași Andrei Mercea și Alexandru Dan la centrul de copii și juniori.

– De aici începe povestea băncii suspinelor, cum i se spune

– În anul Revoluției, 1989, după ce am terminat cu generația de juniori pe care practic n-am luat-o de la început, am făcut o combinată unde am putut să cooptez și cîțiva mai tineri, antrenați pînă atunci de profesorul Ștefan Mîndru, ca Adrian Ungur, Attila Pap, Lucian Dronca, Florian Voinea, Raoul Burtea, 72-74 născuți, din care s-au ridicat cîțiva jucători și pentru UTA și pentru alte echipe din Arad. Cei enumerați, toți au jucat în A! Dronca și Pap jucau la 19 ani sub mîna lui Domide, libero și portar, posturi-cheie și au știut ce să facă. În 1989 am fost solicitat la Centrul Olimpic Strungul, subvenționat de FRF, unde lucrau fostul meu coleg Liviu Giurgiu și fostul meu antrenor de la seniori Ioan Pătrașcu. Am format generația 1978, care, după desființarea Arisului a fost preluată de firma privată Romvest, iar în 1996 au ajuns campioni naționali de juniori. De acolo s-au format ulterior 11-12 jucători, o echipă întreagă plus chiar rezerve, au ajuns să joace în Divizia A. Pot să mă mîndresc cu 22 de jucători în Divizia A. Mulți, gen Vezan, Botiș, Panin, Drida, Todea au fost căpitani perioade lungi la echipele unde au activat. Campion național al României au fost Claudiu Drăgan şi Cristian Panin, alții au jucat în Liga Campionilor – Ciubăcan, Huțan, la Tiraspol, Botiș, la Ferencvaros. Rămîn cu această mulțumire sufletească. Din cei care sunt plecați, cu Botiș și foarte mult cu Panin am ținut legătura. N-au uitat de unde au plecat.

– Apropo de Panin, la un moment dat se știa că se gîndea să abandoneze fotbalul.

– Era rezerva de fundaș lateral a lui Butunoi și Mogoșanu, internaționali de juniori. Maturizarea a venit mai tîrziu, el era un jucător mai firav, dar cu calități tehnice și morale foarte bune, extraordinare. Noi jucam la catergorie cu doi ani înainte. Pînă în ultimul an de juniorat, a avut loc unde să joace. În ultimul an, i-am propus, pentru că nu mai putea să joace un meci întreg, să fie transferat la Școala Sportivă, sub îndrumarea lui Marius Demian, eram în același campionat. A fost cel mai bun jucător acolo. După asta, Demian s-a dus la CPL Arad, Panin a jucat un an acolo. Ceilalți, unii au ajuns la Pecica, alții la Motorul, pentru ca anul următor să fie aduși la UTA, sub comanda lui Emerich Dembrovschi și apoi a lui Gabor Biro. Apoi a venit conducerea Romvestului și italianul Passini, au spus că au preluat conducerea UTA-ei și că mă solicită să fiu antrenorul echipei, cu atît mai mult cu cît trei sferturi de jucători erau ai mei. Ăsta e istoricul, restul îl știi…

– A fost ultima echipa a UTA-ei „arădeană” în proporție covîrșitoare

– A fost foarte greu, pentru că unele personalități, somități fotbalistice, prin această manevră au fost marginalizate. Opinia publică sigur nu putea să uite de cei care au fost în partea conducerii arădene, dintre fostele glorii. De aceea plecarea la drum s-a făcut cu mare scepticism. Dar în iarna lui 1999, am muncit foarte bine în Italia, o lună am făcut pregătire foarte bună și, de pe ultimul loc, am reușit să salvăm echipa. Jucătorii au fost primiți cu mare ostilitate, deși erau din Arad. Apoi, aceiași oameni care îi primeau cu ostilitate erau supărați de ce unii pleacă la Dinamo sau în altă parte, deși asta era regula, să facă un pas înainte. Eu în cariera asta, am mîhnirea mea gen Rocar, dar o țin în mine. Am înghițit în sec, nu am acuzat pe nimeni și am spus că eu oricum o să mă retrag la echipa a doua, unde erau jucători de 82, 83, 84, să-i ridic. Am spus că pentru ei fac ce voi face. Au fost voci, acuzații, mi s-a spus și mie să am grijă. N-au fost dovezi clare că nu a fost lucru curat. Nu mă bag în amănunte, nu puteam să fac nimic.

– Indiferent de ce s-a întîmplat atunci, prezența la baraj rămîne o mare performanță, ținînd cont de unde s-a plecat la drum.

– Pentru mine, ca antrenor, practic mi-a fost prima echipă, nu am mai antrenat la seniori decît după, la Pecica. Sigur că a fost o încercare mare. Am o amintire, un fel de reproș din partea lui Coco Dumitrescu înainte de a trece în neființă: Cum ai putut să fii atît de naiv și nu ți-ai dat seama de urmări? De numele tău s-ar fi legat prima retrogradare! Asta mi-a reproșat, că am fost negîndit.

– Cu toate că şi Nicolae Dumitrescu luase echipa în momente grele…

– El tocmai de aceea mi-a spus ce mi-a spus, că nu mai antrenasem la seniori. S-a spus că Tisza foarte bun la copii și juniori, dar ce caută la seniori. Neținînd cont că atunci cînd erau în în ultimul an de juniorat, unde m-am dus, lumea întreba dacă UTA a venit cu seniorii… Am bătut echipa mare a UTA-ei cu 3-0 în meci amical și ei s-au antrenat în ultimii ani la nivel de seniori. De asta n-au mai ținut cont. A contat și entuziasmul deosebit al tinerilor, ștacheta era sus pusă, eu am avut încredere în ei, știam că pot mult mai mult decît în tur, și a ieșit. Am ajuns anul următor la baraj, am renunțat, am și știut că se sugerează conducere tehnică italiană, am spus că nu e nicio problemă. Apoi au fost solicitări să revin. Cu chiu cu vai, am acceptat. Atunci am avut a doua tentativă de promovare, dar după un tur cu probleme la nivel de conducere, în iarnă, înainte de începutul returului, am fost silit să plec cu juniorii la turneul de la Viareggio, lăsînd seniorii două săptămâni în mijlocul pregătrii de bază. Am explicat că eu voi fi luat la rost în aprilie de spectatori dacă nu merge treaba. Au spus că nu au încotro, cel care plătește dorește să lanseze tineri. Venind înapoi, nu am găsit echipa cum trebuia. Primele două etape nu s-au jucat, Sibiu și Deva erau retrase. Am refăcut, totuși, ceva. Echipa era pe locurile 2-3, zece echipe luptau la retrogradare și au declanșat o campanie în care victime au ajuns UTA și antrenorul. Conducem 2-0 după o repriză extraordinară cu Satu Mare, se termină 2-2, cu gol din 11 metri dat aiurea în ultimele minute. La Baia Mare pierdem 1-0, șeful hotelului unde eram cazați, care era arădean, știa că Mircea Govor ne mazilește pentru cazul Botiș, în care fusese implicat unchiul său, Jean Pădureanu, atunci la Rapid. Picase transferul lui Botiș acolo și am fost avertizați că ne face ferfeniță cu arbitrii și ne-a și făcut. Acasă, era 1-1 cu Turnu Severin, echipă aflată tot la retrogradare, cu antrenor nou, Nicolae Tilihoi și în conducere cu miniștri. În ultimul minut au primit un 11 metri ridicol, pierdem 2-1. După primul meci, cînd am avut altercații cu unul dintre conducători şi mi s-a impus ca un jucător să joace pe alt post ca să-l vadă impresarii, mi-am dat demisia. Am revenit pentru că au amenințat că nu mai plătesc jucătorii dacă nu revin. Dar, după acest meci era prea mult. Deși am avertizat că toate echipele vor vedea că nu mai tragem la promovare și vor veni să ia puncte. Lumea dorea același traseu ca anul trecut. Am spus că ajunge și am revenit la juniori. Apoi am mers Pecica cu generația mea tînără. La un moment dat, în iarnă, s-a spus hai să îi aducem pe cei de la Timișoara, pe Ianu și ceilalți. Dar mai mult rău au făcut, jucătorii erau așa sudați, au venit de la Romvest împreună. Am făcut o pregătire extraordinar de grea, după modelul UTA-ei, chiar dacă nu aveam aceleaşi condiţii de refacere. N-au avut prospețime și n-au fost nimic deosebit de consemnat.

– Ați mai avut o apariție scurtă la UTA, în 2005-2006.

– Cînd era domnul Victor Roșca pe banca tehnică. După două săptămâni, foștii mei colegi Duckadam și Cura mi-au spus că nu sunt de acord cu programul impus de antrenorul principal. Am bătut 2-0 pe Sînnicolau Mare, apoi am pierdut 1-0 la U Cluj și cu Bistrița, aici. Am zis că nu se poate ca vineri, înainte de meci, să faci circuit de forță și sărituri. Dar nu l-am acuzat pe Victor Roșca, le-am spus conducătorilor că dacă vor detalii să discute cu jucătorii mai în vîrstă. Și atunci preiei echipa? Am spus că nu pot să fiu escroc.

– Iar ultimul episod de la seniori a fost consemnat la Gloria.

– Am făcut o pregătire de o lună. Gloria, care nu știu cîte puncte avea, că nu aveam curaj să mă uit în clasament, a bătut Poli II, venită la Arad cu toată suita, în frunte cu Sabău și Chivorchian. Înainte de acel meci, avusesem amical cu Fortuna Covaci, antrenorul Steop ne avertizase că pe ei i-au bătut doar 1-0, dar le ascunseseră mingea. Noi i-am bătut 2-0, apoi am învins pe Recaș, care erau pe primul loc, am făcut un 2-2 de zăpadă la Reșița. Apoi m-am lovit de unii jucători mai răsfățați, pentru că îi băgasem pe alții, mai tineri, înaintea lor. Am spus mulțumesc, v-am vrut binele, dar nu fac conflicte, mai bine plec eu. Acum, după ce jumătate de an nu am luat niciun salariu, am clasat echipa de juniori a UTA-ei pe locul 2 la republicani,  în dauna Salontei, m-am gîndit că nu era mai bine la seniori? Îi mai păcălești pe ăia, te gîndești la viitorul familiei, al copiilor pe care vezi că nu îi poți ajuta financiar.

– De numele dumneavoastră se leagă baza FZ, astăzi casă pentru Atletico.

– Din copiii Aradului se poate face ceva. Eu trebuia să fac și locul pentru ei. M-am dus cu Piți Vitan, mi-a fost portar împreună cu Orădan la juniori, ne gîndeam unde am putea să facem viitoarea bază a Romvestului. De acolo s-a dezvoltat Atletico. Păștea un cal acolo, la Fabrica de Zahăr, totul era pămînt, arșiță. Eu mai visam înainte, exact așa teren am avut în vis, cu un teren între case. În 1993 am început, am dus glii de pe malul Mureșului, 40 de remorci de tractor. Nu s-a prins la început. Acum, dacă mă pun să strig la un joc sau la un antrenament, o oră trebuie să stau, că îmi crapă capul. Atunci, la 40 de grade la umbră puneam glii, între antrenamente. Cînd nu mai puteam, îmi puneam furtunul de apă rece direct pe cap. De 15 ani tot sufăr și am dureri. Am găsit terenul, am dormit acolo, am udat, am pus pămînt. Echipele s-au putut antrena, a fost omologat. Atît de bun a fost că și echipa națională de juniori a ajuns să se antreneze acolo. Apoi și-a găsit loc Atletico, așa că pot beneficia de ce am făcut, m-am întors. Am și satisfacția că am sprijinit la vremea respectivă și am dat o ocazie unui profesor, acum director și patron Atletico și director la Direcția Județeană de Sport, în speță domnul Alexandru Meszar. Pot să spun că a plecat de sub aripile mele, dîndu-i posibilitatea să antreneze o echipă a Romvestului. Mi-a fost și secund, aveam și grupă, dar și la echipa care activa în D, la seniori.

– Cum vi s-a părut ideea de Atletico?

– Un club privat, cu multe grupe, pe un model probabil preluat din străinătate, a fost o idee foarte bună pe vremea aia. Au putut să pună baza sportivă la punct și Alexandru Meszar e în special un om de organizare și management, are talent deosebit în aceste domenii. A reușit să dezvolte foarte mult, turnee, cupe, deplasări în străinătate, atragerea de impresari în a vedea și depista elementele superdotate, o relație foarte bună cu foarte multe cluburi din străinătate, vezi Manchester City. Bravo lui!

– Se vede și o continuă preocupare pentru perfecționare în rîndul antrenorilor.

– Probabil sau sută la sută a contat prezența domnului Demian, cu experiență în domeniu, a sfătuit bine, iar domnul Meszar și-a putut alege colaboratorii astfel încît aceștia într-adevăr dau rezultate. Deocamdată se văd grupele mai mici la nivel de echipe, probabil peste cîtva timp se vor vedea rezultatele individuale. Primele au apărut deja – Bălgrădean, Țucudean și alții precum Purece și Chindriș. Destul de rău că unele gen Copil sau Toc nu au reușit deocamdată să se afirme corespunzător. Dar foarte multe elemente talentate sunt curtate, începînd cu echipele 95-96 antrenate de Erdei, 97-98 ale lui Păcurar, și în continuare ale lui Rico, Arpi și ale începătorilor Oneț și Josza, cu care am colaborat.

– Apropo de Jozsa, i-ați fost model în antrenorat.

– El a dorit, a ținut, deși nu mi-a fost elev, să lucreze cu mine. E un băiat deosebit, îi doresc să mă depășească, așa cum își dorește. Și probabil că va reuși, dacă va avea posiblitatea. Are talent, are fotbaliști, echipă bună, l-am mai ajutat și eu, deşi timpul disponibil să mai discutăm şi să ne mai împărtășim gîndurile a fost mai scurt.

– Care ar trebui să fie pașii următori pentru Atletico?

– Organizarea pe grupe, cu antrenori preocupați, jocuri multe și competiții, e foarte bună. Ar trebui, de anul viitor, să se găsească o posibilitate măcar la Liga a IV-a să pătrundem, la seniori. Iar în funcție de ce jucători ai la dispoziție, poți chiar la Liga a III-a. Mai ușor îi promovezi așa decît la o echipă din altă parte. E loc de mai bine tot timpul. Ar fi ideal şi să se găsească posibilitatea să se mai facă două-trei terenuri undeva. Există copii, ți-e mai mare dragul să vezi ce talentați sunt. Chiar dacă la școli orele de educație fizică se fac cum se fac. Sau chiar dacă pentru copiii mici nu există un program în care să se lucreze mai intens, ca bazele să le însuşească de la 4-5 ani, şi alte deprinderi motrice să aibă când vin la o selecție. Problema în general în Arad, cu atît mai mult la Atletico, clar că și la UTA, e lipsa terenurilor. Am fost la Liverpool, erau 8 terenuri pe o parte, 8 pe alta. Exagerînd, la noi sunt 8 echipe pe un teren. În vacanță, cînd ar trebui să lucrezi, nu poți să distrugi copilul și să-l antrenezi decît într-un anumit interval. Avem o misiune foarte grea din acest punct de vedere. „Sinteticul” e și nu e sănătos. Avem competiții bune, materie primă, spun că am putea să ajutăm și să formăm, doar să fie locuri unde să și joace. Să poată astfel să trăiască echipele de seniori în continuare, în condiții relativ bune. Asta e menirea noastră, acolo să umplem golurile. Dacă există atracție financiară, altfel muncesc și jucătorii. Dacă UTA are echipă bună, imediat își găsesc și copiii  idoli, așa cum și eu la rîndul meu am avut…

– Un cuvînt despre grupele 97-98, unde activați împreună cu Cristi Păcurar?

– La ei m-am referit cînd am spus că sunt curtați. Acum iar s-a schimbat conducerea la sectorul juvenil al FRF și antrenorii de la juniori, iar selecțiile ne mai bulversează programul. Dar cinci-șase din ambele garnituri sunt acolo. Vasi, înainte de a fi accidentat, a fost căpitanul echipei naționale în primul meci al acestei generații. Mai sunt Iuga, Covaci, Kilin, dincolo îi avem pe Man, Oaidă, Lazăr. Sunt echipe care au ajuns și în faze superioare ale campionatelor naționale, cum e 98, a jucat finala pe țară, sperăm că ajunge și anul viitor. Copiii pot fi și naivi, dar, de multe ori, din înfrîngeri înveți mult mai mult decît dintr-o victorie.

– Încercăm o concluzie optimistă?

– Văzînd acum selecția, am o plăcere deosebită pentru cei mai mici, aflaţi în jurul vîrstei preșcolare. Mi-am schimbat părerea, avînd pînă acum una pesimistă. Pot să spun, chiar contrar, opiniei generale, cu toate că numărul copiilor scade mereu, sunt mulți deosebit de talentați, şi facă maidanele nu mai sunt. Vin timpuriu la fotbal, chiar la 4-5 ani. Văzînd cu ochii lor atîtea meciuri, ce condiții de pregătire există acum, nivelul mult superior de antrenorat față de anii trecuți, e un punct de plecare, există viitor în fotbal. Vin și din alte părți, de pe azi pe mîine, trebuie ajutaţi și lansați. E timpul să se oprească exodul jucătorilor străini cu valoare dubioasă și incertă. Eu zic că există multe atuuri pentru a gîndi pozitiv, și frumusețea fotbalului nu se poate compara cu nimic. Pentru că fără fotbal poți trăi, dar ce rost are?

Radu Romanescu

* Interviul a fost realizat în toamna lui 2012 și publicat în cartea „Atletico – primii 10 ani”. Îl găsiți și în ultimul număr al săptămânalului Sport Cafe.