Interviu cu fostul atacant Mihai Țârlea. ”M-am născut cu ghetele în picioare!”

tarlea u craiova

Din vestiarul alb-roșu, unde tatăl său scrisese istorie, a plecat să joace lângă Hagi sau Belodedici. Apoi devenea componentul boemei Sportul Studențesc. Mihai Țârlea a fost apoi parte din ultima generație cu adevărat puternică a Aradului, iar peste câțiva ani, pentru că drumul fotbalistic de la extaz la agonie e atât de scurt!, avea s-o salveze de la ceva ce odată părea imposibil de conceput, retrogradarea din B. Ca antrenor, a adus U Craiova pe arena micălăceană a Telecomului, în Cupa României, iar mai târziu, avea să stabilească un record județean, pregătind – împreună cu bunul său prieten Imi Hirmler – Progresul Pecica nu mai puțin de 12 ani!

– Miță, de când te ştii jucând fotbal?

– Pot să spun că dinainte de a mă naşte. Cred că m-am născut cu ghetele în picioare şi cu mingea în mână. De mic copil, mingea a fost obiectul principal de joacă al meu.

– Dar când ai făcut primul pas în fotbalul arădean?

– Organizat am început să joc din 1973, iar din 74 am fost legitimat la copii la marea UTA. Am început cu regretatul Viorel Pasc. Cu părere de rău, cam toţi antrenorii pe la care am trecut eu, sunt acum în nefiinţă. Am jucat la UTA la juniori până în 79, când am trecut la Bucureşti la Luceafărul, practic naţionala de juniori a României, pe grupe de vârstă.

– Aş vrea să ne oprim puţin pe Luceafărul, un proiect ce ne-a oferit generaţia de aur, în frunte cu Gică Hagi. Cum se promova spre acest lot?

– Am mers la o serie de trialuri, pe judeţ, zonă şi pe ţară. Am plecat la Bucureşti la 15 ani. La început a fost foarte greu pentru mine să mă acomodez în in imensitatea aia de oraş. Dar mi-am găsit acolo ceilalţi fraţi, astfel pot să le spun colegilor mei, toţi fiind în aceași situaţie.

– Cum era structurat Luceafărul?

– Pe grupe de vârstă, cele mai mici două grupe, jucau în campionatul republican. Doi ani am jucat aici. Apoi grupa următoare am jucat în liga trei, cu jocuri fără puncte în campionat, iar ultimul an de juniorat, jucam în seria doua a diviziei B, dar aveam primă oficială. Eram cazaţi toţi juniorii la acelaşi cămin, învăţam la aceeaşi şcoală, serveam masa la cantina ”23 August” din complexul stadionului cu acelaşi nume, pe acea vreme.

– Pe cine ai întâlnit acolo, care au fost colegii de generaţie?

– Erau Iaşko, Stângaciu şi Barba, portari, Ilovan de la Bistriţa, Rus de la Târgovişte, Meszaros de la Cluj, Cârstea, Mihali, Bogdan Bănuţă de la Piteşti, fie iertat, Titi Varga, Săndoi, Mateuţ, Musznay, Hagi, Belodedici,Văsîi, Mărgărit, Poli Szel. Majoritatea am jucat în prima ligă după juniorat. Aparţineam însă de UTA, fiind legitimat tot la Arad. Dealtfel, echipele din divizia B ce aveau juniori la Luceafărul, erau scutite de obligativitatea folosirii juniorului în prima echipă.

– După Luceafărul ai revenit la Arad . Aveai deja alte oferte ?

– Am venit la UTA. Aveam alb-roşu în sânge. Vroiam să joc aici. Am debutat la UTA, la sfârşitul campionatului 82-83. A fost un debut frumos, un meci câștigat cu Metalurgistul Cugir, scor 5-1, eu marcând două goluri, iar Marcel Coraș, trei. Am jucat la UTA până în 87. Eram curtat de foarte multe echipe. Chiar Steaua, Dinamo, Sportul, Craiova, Corvinul, U Cluj, FC Bihor, FCM Brașov. Am ales Sportul Studențesc. Cunoscusem o parte din băieții de acolo, era și Marcel Coraș acolo.

– Ai fost, practic, soluția de înlocuire a lui Mircea Sandu!

– Exact. Au fost aduși doi jucători pe postul rămas liber după retragerea lui Mircea Sandu, eu din liga a doua de la UTA și Sorin Răducanu, de la Dinamo Victoria. Eu aveam un ascendent cu peste 350 de meciuri la lotul de juniori, cu un turneu final de campionat european de juniori disputat în Anglia. Nu am reușit să trecem de grupe, dar imediat după turneul final, am spulberat pe toți la un puternic turneu în Olanda, ajungând la forma maximă. Umblau zeci de impresari după noi, să rămânem, să rămânem, dar patrioți fiind ne-am reîntors în România.

– Cu ce antrenori ai lucrat la loturile de juniori?

– Primul a fost Constantin Ardeleanu, și el decedat, un om de mare caracter. La Luceafărul am început cu Aurică Măndoiu, nu am mai auzit nimic despre el, sper că e bine. Iar la final, un an jumătate, am lucrat cu Marcel Pigulea și Costică Toma, fostul mare portar de la Steaua. Am bântuit aproape țările din Europa, am fost în Asia Mică, am ajuns și în Africa, cu echipa de club. A fost o plăcere spirituală. Dacă nu aș fi muncit să ajung ceva în fotbal, probabil că nu aș fi avut această șansă.

– Ai fost și unul dintre cei mai buni și la școală, la București!

– Eram șeful clasei, veneam de la actualul Moise Nicoară, unde în clasele 5-8 eram printre primii din clasă și asta m-a ajutat foarte mult. Eram șeful căminiștilor, iar ultimul an de zile am fost și căpitanul lotului național de juniori.

– Ce amintiri ai de la Sportul?

– În 87, Sportul juca în cupele europene. Am jucat la un turneu în Germania-Olanda-Italia, unde la toate meciurile am marcat foarte multe goluri. Normal, antrenorul a început cu mine. Am debutat în campionat cu gol la Craiova, contra Universității, continuând apoi în cupele europene. Am câștigat la București cu Katovice, 1-0 la București, gol marcat de mine. În retur, tot eu am fost primul care a marcat pentru 0-1, fina 2-1 pentru Sportul. Am continuat cu evoluții bune, am fost convocat la echipa națională. A fost un joc cu Grecia, eram conduși la pauză cu 1-0 , am intrat eu, am marcat la 0-2, apoi Boloni a egalat 2-2. Duelul meu cu Sorin Răducanu era tranșat.

tarlea sportul– Aventura Sportului în Europa a continuat cu succes în acel an!

– Da. Am eliminat Katovice și am întâlnit pe Brondby Copenhaga, o echipă cu jucători de perspectivă pe acea vreme, care au confirmat în următorii ani, ca Schmeikel, Brian Laudrup, Fleming Povlsen, Jensen, viitorii campioni europeni cu Danemarca! Am pierdut la Copenhaga cu 3-0. La București am refăcut diferența, iar la penalty-uri, portarul Cristian a repetat performanța lui Helmut Duckadam, apărând toate loviturile, câștigând cu 3-0 și la această departajare ! La începutul partidei, puteam să dau mâna cu toți spectatorii, iar pe măsură ce auzeau la radio că am marcăm și remontăm rezultatul, lumea a început să vină pe stadion. La final, nu puteai să arunci un ac în tribune. Stadionul era arhiplin ! Noi eram pe loc retrogradabil și ei erau campioni ai Danemarcei. Ne-au spart vestiarul de supărare!

– Fantastic ! Ce a mai urmat?

– A urmat Verona lui Elkjaer Larsen, Berthold, Brigel, Giuliani, Pacione, Di Genaro, vedete incontestabile. Am pierdut greu cu 2-1 la Verona, iar la București am avut neșansa să ningă noaptea dinaintea jocului. Pe teren a fost un strat gros de zăpadă. A fost un meci de angajament, în care din zece mingi aruncate în careu, opt erau fault în atac. Am un semn de întrebare asupra modului de arbitraj a lui Alexis Ponet la acel joc. În final Elkjaer Larsen ne-a prins pe un contraatac, ne-a dat gol și am fost eliminați. Urma calificarea în primăvara europeană și, în rețeta financiară, Sportul nu însemna prea mult pentru Europa, în comparație cu Verona sau alte echipe din Occident.

– A urmat altă luptă dusă de Sportul, în campionat.

– Da, trebuia să ieșim din situația dezonorantă pentru Sportul de părăsire a zonei retrogradării. Am salvat echipa. Mai jucau Iorgulescu, Țicleanu, Bozeșan, Munteanu II, Mircea Popa, Burchel, Stănici, Costel Pană, Mihail Marian, Coraș. A venit apoi și arădeanul Adi Lucaci.

– Cât timp ai jucat în alb-negru?

– Revoluția m-a prins acolo. Imediat după 90, am jucat în cupă la Cugir. Am pierdut cu 1-0, dar toată partida, spectatorii ne amenințau ”vă dăm foc, vă dăm foc!” Nu ne-au dat, că au câștigat până la urmă. Imediat am jucat primul meci în campionat, la Petroșani! Am câștigat cu 2-1. După joc, am stat o oră blocați în vestiar, cu poliția!

– Cum era atmosfera pe stadioane?

– Peste tot erau tribune pline. Doar noi aveam foarte puțini suporteri în Regie.

– Ce a urmat, cum te-ai despărțit de Sportul? Nu ai avut șansa să pleci afară să joci?

– Era încă greu, imediat după Revoluție. Au început să plece doar jucătorii care participaseră la Cupa Mondială din Italia 90. Am avut niște tatonări de la ceva echipe din Slovenia, din Turcia, dar nu s-a concretizat nimic. Familia și-a dorit să revenim la Arad. Cunoscusem echipa din Arad, erau și câțiva jucători noi. Era o echipă de perspectivă și am revenit la UTA în anul în care a și promovat, 92-93.

uta 93– A fost echipa ce a bătut la Arad tot Bucureștiul!

– Campionatul 93-94 a fost de excepție pentru UTA. La un moment dat eram pe locul trei, după Steaua și Dinamo. Eram pe loc de Cupa UEFA! Am speriat pe toată lumea, inclusiv pe conducătorii noștri, nu mai puteau face față cu primele care trebuia scoase din buzunar. Au avut grijă să decimeze lotul, o stupiditate, fiind numiți vânzători, după ce am fost pe locul trei. În anul următor s-a văzut, a fost un recul, nu am mai avut lot, nu am mai făcut față nivelului ligii întâi. Trebuiau scoși niște țapi ispășitori. Coraș, Grad și eu am fost sacrificați pentru a fi salvați alții. Eram în vestiar pregătit pentru antrenament. Era în 94 și am fost anunțat că am fost trecut pe lista de transfer. Eu și Grad nici nu aveam contracte cu UTA! Atunci m-am ridicat, m-am îmbrăcat civil și am părăsit vestiarul! Au rămas surprinși, dar le-am spus că suntem bărbați și am refuzat să mai continui. Aici cariera mea de fotbalist la UTA s-a încheiat.

– Erai încă tînăr. Aveai doar 30 de ani!

– Am stat o lună și jumătate și am fost chemat la Motorul de Șobi Ghiță. Acolo era Paul Palcu, domnul Gabor, Cernatari, Șold . Erau băieți modești, muncitori, m-am simțit bine acolo. Venise și Marcel Coraș. Nu a vrut UTA să mă mai lase. M-am întors la UTA în 96. Am fost cooptat în staful tehnic, alături de profesorul Ionescu și Marcel Coraș. Eu eram al doilea secund. În 97, cu domnul Ologeanu la conducere, am rămas doar eu cu Marcel, antrenori. Nu erau bani pentru primele jucătorilor. Așa s-a continuat până la celebra revoluție de la UTA. În iarnă făcusem pregătirea și eu cu echipa, lotul fiind subțiat valoric. În iarnă, la un antrenament la pădure, după un joc de distracție, la final de antrenament, băieții mi-au solicitat să mai jucăm cinci minute, pentru că scorul era egal. Atunci m-am accidentat, mi-am rupt piciorul. Aici am încheiat viața din gazon ! Marcel Coraș a fost schimbat apoi. Am rămas să antrenez eu, în cârje, fără echipă, fără bani, cu șansa de a fi primul antrenor care retrogradează UTA și din B. Chiar mi-am dorit atunci chestia asta!

– Ai scos-o, totuși. la capăt.

– Mi-am făcut calcule, m-am rugat de jucători, au fost alături de mine, m-au înțeles, jos pălăria, au dat tot din ei, cât au putut și cât le-a permis valoarea individuală. Am bătut patru jocuri, cât aveam nevoie, toate cu 1-0, acel ultim joc de care pe care cu Zlatna, fiind decisivul pentru obiectivul îndeplinit. Am încheiat campionatul, am sărbătorit la banchet și am plecat la Telecom. Asta a fost tot la UTA!

tarlea pasc– Ce a lipsit Aradului să mențină acei ani în prima divizie?

– Toate la un loc. Bani, conducători, etc. La UTA s-a împământenit că noi am eliminat pe Feyenoord. Dar noi nu mai suntem acea UTA. Atâta timp cât nu ne ancorăm în realitatea de astăzi și trăim cu amintirea că ”noi am fost!’’, nu se va putea face performanță. Nu s-au mai pus baze pe centrul de copii și juniori. Ungur este, poate, ultimul produs sută la sută UTA care a confirmat. Nu vorbim de Botiș, Todea, Claudiu Drăgan, care au fost produse ale Romvestului, care au reprezentat UTA cu oarecare succes și cu demnitate.

– UTA mai trăiește și din echipa de old-boys!

– Ne-am constituit din foștii colegi, care ne întâlnim cu plăcere periodic, la cele trei reprize, cât ne duc picioarele. Avem colaborări cu echipe străine, avem mulți prieteni în țară. Vom pleca curând la un turneu puternic în Austria, unde vor juca cluburi celebre ca PSG, Galatasaray, două echipe din Italia, naționala old-boys a Luxemburgului. Chiar avem nevoie de sprijin de ăștia mai tinerei, pe care i-am contactat și pe care-i vom mai contacta, pentru a obține rezultate onorabile.

– Capitolul antrenorat e închis pentru tine?

– Deloc. Sunt la o vârstă matură în antrenorat, imi doresc să mai antrenez, am experiență de peste 15 ani . Am rămas însă dezamăgit de conducătorii de cluburi pe care nu-i înțeleg ce doresc de fapt, e o nebuloasă. Vor performanță, dar nu acceptă unele lucruri. Se bat practic cap în cap.

Vali Viski

(Interviu realizat pentru săptămânalul Sport Cafe)

Facebook Comments
0
0

Niciun comentariu

  1. Avatar

    Felicitari d-le Vali pentru interviul cu Tarlea j.Of cat am umblat dupa UTA prin tara romaneasca….!

    0

    0
    Răspunde
  2. Avatar

    Încă una dintre povestile încântătoare ale gloriilor echipei UTA! Îmi aduc aminte de campionatul 1992-1993, când UTA speriase Bucurestiul, dar si de editia 1994-1995, când UTA nu a mai speriat pe nimeni, decât pe proprii suporteri, care vedeau cum echipa lor de suflet devenise ciuca bătăilor.
    De atunci, numai chin si jale!

    0

    0
    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.