Sportarad intră zi de zi în casele voastre de un deceniu. În fiecare din cele 3653 de zile v-am oferit, exceptând – poate – Ziua de Paști, Crăciun și Anul Nou (personal, îmi amintesc să fi scris și cu ocazia acestor Sărbători), cel puțin o știre, notă, material, poate chiar 20 de articole în unele zile … Ne-am asumat asta când am devenit primul site de sport exclusiv online din țară. Știam că vom funcționa 7 zile din 7, 24 din 24 știam că doar așa putem însemna ceva în comunitatea arădeană. Sloganul de atunci era: ‘’Citește azi ce vor scrie ziarele de mîine.’’ Și chiar așa a fost, online-ul bătea printul, informația era transmisă mai rapid spre iubitorii sportului.

Veți spune că nu ne-am făcut decât datoria și pe undeva așa și este. Datoria pentru această meserie pe cât de frumoasă, pe atât de pretențioasă. De altă datorie, greu poate fi vorba. Sportarad nu este o afacere cum, din păcate, majoritatea instituțiilor de media au încetat demult să mai fie. Trebuie să recunoaștem, însă, că acum zece ani, speranțele noastre erau cu totul altele.

Ca și presă online, în primăvara lui 2006, de abia înmugurea și aradonul, site-ul ziarului „Adevărul”. De acolo plecasem și eu în decembrie 2005, findcă politica editorială impusă de trustul stăin nu mă atrăgea, dar mai ales fiindcă bănuiam că internetul e viitorul. Le-am strâns mâna colegilor, i-am mulțumit șefului, regretatul Alexandru Chebeleu, pentru tot ceea ce m-a învățat ca meserie și etică morală și, printr-o cunoștință, am cunoscut doi meseriași la care țin și acum foarte mult. Alex și Amalia Mureșan, astăzi cu o prosperă afacere în domeniul publicității, și-au mâncat nervii cu mine. Nu înțelegeau de ce am nevoie de un site de sport, pe care să-l încarc cu atâtea date: loturi de jucători, structuri de cluburi, clasamente, poze… Am făcut ce am făcut, am pierdut împreună zile și nopți și în noaptea dintre 3 și 4 martie 2006, sportarad.com putea fi accesat din orice colț al lumii.

Subiectul primei știri era Dumitru Copil (chiar la aniversarea de 16 ani) și interesul lui Hearts of Midlothian pentru cel supranumit la acea vreme noul Hagi. Acesta a fost startul poveștii ce a continuat cu debutul campaniei fotbalistice de primăvară. Cu UTA am fost la Dej (chiar în Sâmbăta Mare) sau Lupeni pentru relatarea în format livetext a meciurilor „alb-roșiilor”. Formatul era primitiv, dar util, pionierat în domeniu. Din păcate, a fost sezonul în care Campioana Provinciei retrograda pentru prima oară în Divizia C. Impresia generală a fost aceea că persoane importante din oraș au pus umărul, pentru ca mai apoi să vină pe un cal alb și să o ducă până în Divizia A prin fuziunea cu Salonta.

A urmat „era” Nicolae Bara – Sandu Ion, care a condus cu plusuri, dar mai ales minusuri UTA în singurele două sezoane de Liga 1 la care sportarad.ro a fost martor. S-au mâncat peste 7 milioane de euro, iar rezultatul a fost un club înglodat în datorii moștenit în primă fază de oportunistul Ionuț Chirilă. Când era evident că banii de la Dinamo sunt doar praf în ochii credulilor, s-a creat o „celulă de criză” ce l-a dat președinte pe Giovanni Catanzariti. Cu bune, cu rele, italianul a asigurat continuitatea, ratând ani de-a rândul promovarea, până a dat rateul decisiv în momentul asocierii cu Adrian Marțian. În vara lui 2014, UTA a renăscut cu și prin arădeni, iar azi e mai aproape ca oricând să revină acolo unde îi este locul.

Am amintit toate astea, pentru a vă face o idee prin câte am trecut deja ÎMPREUNĂ, căci, până la urmă, când spui sport arădean, spui mai ales UTA. A mai fost și ACU în Liga a 2-a, cu excentrica Geta Onu la timonă, dar Aradul a respirat și va respira mereu pentru echipa baronului Neuman.

Dar, am scris de toate. Fotbal de eșalonul trei și județ, am relatat promovările din Liga 4-a ale celor de la Sebiș, AS Vladimirescu, CS Ineu sau Șoimii Pîncota  și am acordat atenția cuvenită titlurilor naționale câștigate de juniorii lui Atletico.  Bucuria ultimelor titluri ale ICIM-ului (2006, 2008 și 2011) ați trăit-o și ÎMPREUNĂ cu noi, ca să nu uităm nici medalia de argint a rugbiștilor de la  Contor Zenner CSU Aurel Vlaicu Arad, obținută chiar în anul nașterii noastre – 2006.

Am fost martori la ascensiunea unor sportivi de reală valoare ca: Dana Dodean (tenis de masă), Robert Mureșan (motociclism), Marius Cenădan (pistol viteză) sau Luca Kunszabo (judo). Sunt cei care îmi vin acum în minte, dar cu siguranță numărul lor este mult mai mare și performanțele lor, de asemenea.

Din păcate, au fost și multe evenimente negre în viața sportului arădean în ultimul deceniu. Au dispărut cluburi: West Petrom Arad, ACU – Vagonul, Gloria, Banatul Sînicolaul Mic, Wopar, HC Arad sau Box Club Arad, stadioanele: „Strungul”, „FZ” sau „Telecom”, dar mai ales personalități marcante.

Chiar pot spune că noi, cei de la sportarad am colaborat excelent cu: Eugen Roman, Marian Sinescu, Miroslav Vidac, Teo Țucudean, Monica Anghel, Viorel Butaru, Cornel Marian, Nicolae Ardelean, Nicu Selejan, Ștefan Gal, Ionuț Leac, Ștefan Deac și alte personalități pe care – însă – nu am avut onoarea și ocazia să le cunoaștem și mai bine.

Personal, pot spune că am fost profund marcat de dispariția prematură a celor tineri. Plecarea lor la cele Sfinte a fost bruscă, nedreaptă, dureroasă. Mai întâi, în iarna anului 2008, înaintea unui amical de la Salonta al echipei pentru care a respirat, Marius Pintea s-a despărțit defintiv de camarazii săi din galeria UTA-ei. În iulie 2010,  la numai 19 de ani, se stingea Bogdan Grădinaru. Rugbistul paralizase de la piept în jos în timpul unui meci dintre Universitatea Arad și Baia Mare patru luni mai devreme. Apoi, în aprilie 2011, Andrei Mutulescu, cel care a îmbrăcat timp de două sezoane tricoul „alb-roșu”, cădea și el din picioare la numai 23 de ani. În fine, nu mai departe de anul trecut, Adrian Baciu descompleta generația campioană a României a Romvestului, în urma unui tragic accident de muncă.

Tot aici am (re)scris poveștile vechilor glorii utiste. Printre altele, ați fost martorii, prin noi, la emoționanta întâlnire de la Rotterdam. În 2010, Domide, Biro, Axente, Sima sau Dumitrescu pășeau după 40 de ani pe gazonul arenei „De Kuip” pentru a rememora, alături de partenerii de întrecere olandezi, clipele înfăptuirii celei de-a opta minuni a lumii, eliminarea din Cupa Campionilor Europeni a colosului Feyenoord.  Pe sportarad profesorul Dionisie Piroș ne-a purtat în vremea baronului Francisc Neuman și în ziua de 18 aprilie 1945, de acolo de unde a început legenda.

Toate astea și multe altele le-am trăit împreună cu voi. Noi am fost sportarad în ultimul deceniu: Călin Mnerie, Radu Romanescu, Lucian Grec, Viorel Muscă, Dacian Toduța, Adrian Dumitru, Adrian Creța, Sorin Haut, Adela Ciolocoi, Sorin Cazan, Cosmin Gherman, Sandra Stoler și – bineînțeles – zecile de colaboratori și prieteni din toată țara. Nu am pretins că am fost sau suntem cei mai buni, că am respectat mereu ad literam deotologia profesională, ci doar vrem să credem că am însemnat ceva pentru voi, cititorii noștri, din 4 martie 2006 până astăzi. Dacă da, ne-ați răspuns la întrebarea pe care deseori ne-am pus-o în ultimul deceniu: <<Pentru ce toate astea?>> și ne dați puterea să continuăm zeci de ani de acum înainte.

Astăzi, la ceas aniversar, vă mulțumim că ne citiți și nu credem că greșim când afirmăm că: „împreună suntem de ZECE!’’

Călin Mnerie

foto: Viorel Muscă