Moisi, Mihoc și acum nea’ Teo, ce blestem crunt peste suflarea „alb-roșie”! Trei suporteri care au ars pentru UTA, au iubit-o și o vor iubi și din peluza Cerească, ne-au părăsit prea repede.

Pe cei doi Bogdani i-au cunoscut în special camarazii din galerie, pe nea’ Teodor Morodan îl știa lumea toată. E imposibil să nu fi dat, măcar din întâmplare, de zâmbetul lui blajin, de ochii calzi, plini de pasiune pentru UTA lui dragă și să nu intri automat în vorbă cu el. Fiindcă emana bunătate și respect, era imposibil să treci pe lângă nea’ Teo fără să-l asculți și să-i răspunzi cu aceeași monedă.

Ca fost angajat la West Protguard era primul care te întâmpina cândva la intrarea pe „Francisc Neuman” sau pe „Motorul”. Din respect pentru el și meseria sa, mereu dădeam să-mi deschid geanta de laptop pentru verificare. Îmi întindea automat mâna și-mi spunea: „Nu e nevoie, domnule Călin. Ce mai faceți, sunteți bine? Ce facem, batem astăzi? O să fi bine la UTA?”. Deși de multe ori mă grăbeam, nu conta. Cel puțin 2 minute rămâneam cu el, încercam să-i răspund, câte știam și eu. Era un om prea cald, prea bun și sincer în pasiunea sa ca să fie tratat altfel.

Astăzi, am aflat că de la primăvară, stadionul va fi mai gol. Că inima mare, imensă, a lui nea’ Teo Morodan, din Pîncota, a încetat să mai bată la 58 de ani. Dar știiți ce doare cel mai tare? Că niciodată nu i-am putut răspunde la o întrebare, pusă ba pe la Șiria, ba pe „Motorul”, ba la Sânnicolau sau Șega. Căci nu rata nici amicalele. „Ce ziceți, domnule Călin, când ne întoarcem din nou acasă, când e gata stadionul?”

Tot ce-i pot transmite acum, este drum lin spre casă, om bun!

P.S. Știu că prietenii, apropiații, îi spuneau „Moro”, eu – din păcate – nu am avut acest privilegiu. Ne cunoșteam de la stadion și atât. Și, oricum, îl respectam prea mult…pentru mine era și e nea’ Teo.

FOTO: Viorel Musca