Bianca Crișan este unul dintre produsele de excepție ale școlii de tenis de masă arădene. Multiplă medaliată la Campionatele Naționale, dar și la Campionatele Europene și Balcanice, cu prezențe sub „tricolor”, arădeanca a pus de curând capăt carierei de 15 ani. Peste câteva zile împlinește 22 de ani, dar prin ceea ce a publicat pe blogul personal demonstrează că sportul a maturizat-o și călit-o pentru o nouă etapă a vieții. Cea în care adultul din tine îți stinge din visele copilăriei. Dar să-i dăm cuvântul Biancăi:

Îndemn către performanță

”Probabil mai toti oamenii care ma cunosc stiu ca am facut peste 15 ani de sport de performanta. Sau cel putin ma alinta ca fiind „fata cu ping pong-ul”. Pentru cei care nu stiu… am practicat tenisul de masa, timp de 15 ani, la un nivel ( zic eu) destul de inalt.

Intre mine si acest sport a fost dragoste la prima vedere. Si nu zic asta pentru ca simt nevoia sa dau intr-un cliseu, ci pur si simplu asta imi vine in minte ( si in suflet) atunci cand ma gandesc la cum a fost prima data cand am pasit in sala de tenis de masa. Imi servesc drept martori cei 15 ani in care n-am mai prea iesit de acolo… .

Ce pot sa spun? A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Nu doar pentru ca am avut sansa sa-mi ascult imnul cam prin toata Europa, ci pentru ca anii aia stau la baza formarii mele ca OM. Iar parintii mei m-au invatat ca cel mai important lucru de pe lume este sa fii OM. Datorita acestor ani de sport de performanta am devenit mai responsabila, mai puternica si mai cerebrala. Cred… . Ideea este ca pana la 22 de ani am vazut o gramada de locuri frumoase, am invatat ca trebuie sa muncesc din greu pentru orice imi doresc si am cunoscut oameni care si-au pus amprenta intr-un mod decisiv asupra mea.

Sentimentele care iti stapanesc corpul atunci cand joci o finala si mandria pe care o simti cand stai pe podium le cataloghez ca fiind niste trairi pe care nu cred ca le voi putea transpune vreodata in cuvinte. Dar nici nu vreau. Pentru ca sunt acele minuni ale vietii pe care am decis ca dupa toata munca pe care am depus-o, merit sa le pastrez pentru mine. Ce pot insa sa fac este sa-i incurajez si pe altii sa intre intr-o sala de sport si sa puna mana sa faca un sport de performanta. Asta pentru ca este acel gen de cursa pe care trebuie sa o parcurgi cu propriul tau corp pentru a simti toata adrenalina.

Dar cum din pacate dupa fiecare vis frumos iti suna alarma dimineata la 7, asa m-am trezit si eu intr-o lume in care am fost nevoita sa pun paleta in cui si sa o iau pe alta strada. Si n-a fost usor cand am ajuns la bifurcatie. Am simtit cum las o parte din mine in trecut si imi arunc cealalta parte intr-un viitor necunoscut. Am mers pe mana faptului ca viata uneori te pune in fata unor decizii radicale si trebuie sa iti cantaresti oportunitatile la sange.

Cu toate ca nu simt sa fi luat decizia gresita… inca mi-e dor. Si chiar daca nu au fost 15 ani usori, mi-as dori sa vad cat mai multe sali de sport pline de copilasi care muncesc si se zbat pentru a ajunge pe cele mai inalte culmi.

Drept urmare, postarea mea este un indemn catre o viata mai plina, mai satisfacatoare. Asta pentru ca eu sunt de parere ca important este drumul pe care il parcurgi si nu neaparat faptul ca ai ajuns la destinatie”.