Acum 30 de ani, profesorul Traian Magheru îl descoperea pe Ionel Oprea. Puştiul de-atunci avea să devină campion la aruncarea discului. Acum 6 ani, acelaşi Traian Magheru îl descoperea pe Andrei Gag. I l-a pasat lui Oprea, campionul devenit antrenor. Şi tot campion a rămas cuvântul de ordine. Gag a reuşit o performanţă superbă, câştind argintul mondial la juniori. Astăzi, povestea lui Oprea. S-a născut în 1970 la Ineu, a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi apoi Şcoala de antrenori şi e căsătorit.

La început au fost halterele. Ionel Oprea avea 10 ani când a fost abordat de antrenorul emerit Gheorghe Biriş... pe stradă. A ridicat timp de trei ani de zile, apoi a făcut pasul către lumea atletismului. Traian Magheru a fost cel care l-a descoperit. Ochiul versatului antrenor nu s-a înşelat, şi-a dat rapid seama că avea în faţă un viitor campion şi i-a propus să vină sub comanda sa. „M-a urmărit la un concurs al liceelor, care s-a desfăşurat pe terenul de sport al actualului Colegiu Moise Nicoară. Domnul Magheru a apreciat că am calităţile necesare pentru a deveni sportiv de performanță”, a povestit Oprea.

A dominat România

Domeniul ales, în care s-a remarcat repede, a fost cel al aruncării discului. Prima performanţă majoră a sosit când evolua la categoria juniorilor II, în anul 1986. Devenea campion naţional. A deţinut supremaţia până în 1992, când a terminat junioratul şi a trecut la competiţiile seniorilor.

Cariera şi-a petrecut-o la Clubul Sportiv Şcolar Gloria Arad, apoi a trecut la Dinamo Bucureşti. A revenit în Arad, la Constructorul, luând hotărârea să ia o pauză. S-a reactivat după câțiva ani, apărând culorile Clubului Sportiv Municipal. După care s-a retras din activitatea competiţională.

Vitrina de trofee a lui Ionel Oprea include titluri de campion naţional, campion balcanic, victorie în Cupa Europei şi o finală de Campionat European la Munchen, în 2002. În 1989, a reuşit cea mai mare performanţă a sa, fiind medaliat cu argint la Campionatul European.

Revenirea în iarbă

Deşi deţinea o mică afacere în domeniul patiseriei, atletismul nu l-a lăsat să stea departe de terenurile de sport. În urmă cu 4 ani, a decis să devină antrenor. „În sport şi, în mod special în atletism, mă regăsesc”, a mărturisit simplu Ionel Oprea. A furat meserie şi de la Ioan Benga, antrenorul cu care a lucrat la Dinamo Bucureşti, dar afirmă că omul care l-a influenţat cel mai mult rămâne Traian Magheru, cel care i-a îndrumat primii paşi. Lucrează cu Andrei Gag, despre care spunea, înainte ca acesta să-i producă imensa bucurie de a deveni vicecampion mondial: „E campion balcanic, campion naţional de tineret şi e clasat pe locul 7 în clasamentul mondial. Rezultatele sunt deosebite. M-aş bucura să-l văd cândva la Olimpiadă”

Ionel Oprea despre…

Cea mai mare dezamăgire a vieţii de sportiv: „Faptul că n-am ajuns la Olimpiadă. În 2000, la Sydney, Federaţia a considerat că, pentru câţiva centimetri, nu trebuie să particip. Iar în 2004, era deja prea târziu. Renunţasem la activitatea sportivă”.

De ce ar trebui să se îndrepte copiii spre atletism: „Pentru că e un sport complex. Şi pentru satisfacţia pe care o simţi atunci când atingi prima treaptă a podiumului, când reuşeşti anumite performanţe. Copiii pot să înceapă sportul de pe la 10-12 ani, dar nu e o regulă. De exemplu, Nicoleta Grasu are 40 de ani. Iar Jurgen Schult, recordmenul mondial, a aruncat şi el la 40 de ani”.

Numele se confundă cu Aradul. E capitol plin în istoria sportului arădean. Pleacă de la Ladislau Brosovszki, „Johnny”, cum i se spunea.

Dar s-a mai întîmplat ceva, înainte. 28 mai 1945. Baronul Francisc Neuman îşi făcuse echipă şi vroia s-o vadă la lucru. Utiştii au jucat contra Banatului Sînnicolau Mic şi au pierdut cu 3-2. Ce e de reţinut? Primul gol al meciului a fost marcat în minutul 2 de un atacant pe nume... Brosovszki. Tatăl celui care avea să devină golgeterul all-time al UTA-ei. N-a făcut carieră în echipamentul alb şi roşu, pentru că Baronul decidea imediat să-şi aducă toate perlele vremii în echipă. Dar primul gol marcat vreodată de UTA e semnat Brosovszki.

Ladislau, fotbalistul

Johnny e unul din oamenii emblematici pentru UTA. A marcat 100 de goluri pentru UTA în Divizia A. Recordul îi stă şi azi în picioare. Din 1968 şi pînă în 1979 a apărat culorile Bătrînei Doamne. Două titluri de campion, meciuri în cupele europene, inclusiv confruntarea cu Feyenoord, prima mare performanţă reuşită de o echipă de club românească în Europa. UTA elimina campioana intercontinentală din Cupa Campionilor Europeni.

Cifrele sale impresionante sunt dublate de descrierile celor care au jucat alături de el, de cele ale căror le-a fost antrenor, de ale prietenilor, de cele ale suporterilor simpli. „Ar fi putut să fie oricînd pe scenă, aşa şarm avea. Iar ca fotbalist, era între primii”, rememorează unul din bunii săi prieteni, actorul Doru Nica, fost crainic timp de cîteva decenii la stadionul Francisc Neuman. După ce a agăţat ghetele în cui, a devenit antrenor. Tot la UTA, şi la juniori, şi la echipa mare.

Dar s-a stins, la doar 39 de ani, infarct... În prag de Crăciun, 1990, înmărmurind de tristeţe tot Aradul fotbalistic şi nu doar. „A fost un mare om, un mare fotbalist. Nici nu e nevoie de cuvinte mari cînd e vorba de el. Mai mult decît un prieten, un părinte, pentru noi, cei care ne-a antrenat. A fost o pierdere imensă pentru fotbal, pentru Arad, pentru tot ce a însemnat UTA”, îl evocă Sandu Gaica.

Monica, baschetbalista

Dar povestea dinastiei avea să mergă mai departe. Monica, fiica fotbalistului, a urcat în lumina reflectoarelor. Întîi la Arad, la ICIM, pe cînd i se spunea „minunea blondă a Aradului”. Cu ea în formaţia de bază, ICIM a luat două titluri şi a început să trăiască în prim-plan. A bifat experienţe externe, la DKSK Miskolc, în Ungaria, iar apoi în Spania, la Cajacanarias Las Palmas. În România, Monica a mai evoluat la Sf. Gheorghe şi Târgovişte. Are trei titluri cu trupa de lîngă Turnul Chindiei. Tot de Tîrgovişte i se leagă şi viaţa de familie. E căsătorită cu Gabriel Boriga, omul de care se leagă ascensiunea campioanei en-titre. Federaţia Română de Baschet a declarat-o cea mai bună baschetbalistă a ultimului deceniu.

Monica despre tatăl ei: „Era mai tot timpul cu zîmbetul pe buze şi avea întotdeauna o vorbă bună, de încurajare, pentru toată lumea. Ce nu se ştie despre el? Poate faptul că a avut cîteva oferte bune, dar a iubit prea mult UTA şi Aradul. N-a vrut să plece de aici”.

Attila, poloistul

Tot în anii ’90, lîngă Monica, încă un Brosovszki îşi făcea loc pe firmamentul sportului. Attila, nepotul lui Johnny şi verişorul Monicăi. Îşi aminteşte că a încercat mai întîi fotbalul, chiar unchiul său i-a fost antrenor. „Dar am avut o problemă cu articulaţiile şi mi s-a recomandat înotul. Aşa am descoperit polo-ul”, povesteşte Attila, care avea să devină parte a celei mai importante performanţe reuşite de poloiştii arădeni – titlul de vicecampioană naţională cucerit de Astra Arad, în 1997. Un an mai tîrziu, arădenii luau bronzul. Era vremea când tribunele erau neîncăpătoare la meciuri. Din păcate, după 2000, frumoasa echipă a Aradului n-a mai avut susţinere financiară şi a mers mai mult pe mîna juniorilor. Cum se întîmplă şi azi. Attila a mai activat şi în Ungaria, apoi a devenit arbitru internaţional de polo.

Acum, e alături de Monica, la Tîrgovişte, a devenit managerul echipei. „Ne avem ca fraţii”, spune baschetbalista. „Am trăit experienţe noi, dar cunoşteam problemele organizatorice ale unei echipe, din postura de jucător. M-am adaptat din mers”, mărturiseşte el. Iar finalul a fost fericit, titlul a mers la Tîrgovişte, după o finală disputată tocmai în compania Aradului.

Toni, baschetbalista

Acum, familia Brosovsszki e gata să mai propună un nume. Antonia. Fiica lui Attila. A îmbrăţişat tot baschetul, spre bucuria Monicăi. Joacă la Valbon Arad, club specializat în mini-baschet şi baby-baschet. Toni s-a făcut remarcată recent, cînd a cîştigat un turneu cu echipa, trecîndu-şi în palmares şi o victorie la concursul de aruncări libere. „Mătuşa ei e cea mai bucuroasă cînd o vede jucînd”, povesteşte Attila. Toni e francă: „Ştiu ce vreau să fiu cînd voi fi mare. Baschetbalistă! Aşa, ca Monica!”. Fiica lui Johnny Brosovszki speră însă la mai mult: „Să mă depăşeşti!”

FOTO 1: Attila şi Monica, alături de Toni şi Alex

FOTO 2: Ladislau Brosovszki, căpitan la UTA într-un meci la Poli. La arădeni, se mai văd Domide, Cura, Duckadam, Leac sau Gal.

FOTO: 16 August, anul 1978, arena de la Boul Roşu. Tribuna de beton a terenului de handbal de la Gloria era plină de oameni. Campionii de la Steaua învingeau la Arad, la mare luptă, cu 18-16. În imaginea veche de peste 3 decenii, Titi Ionescu îl talonează pe Birtalan. În plan secund, Cristian Gaţu.

Titi Ionescu face parte din generaţia despre care putem spune că a fost cea „de aur” a handbalului arădean. Ambiţios, muncitor şi aprig ca jucător. La fel de aprig şi mai târziu, ca antrenor. Are acum 56 de ani şi spune răspicat că handbalul a fost viaţa lui şi e limpede că anii petrecuţi pe terenul cu semicerc au fost plini.

Primul antrenor i-a fost Gheorghe Băltuţă, apoi avea să lucreze cu titanii handbalului românesc - Gheorghe Goran (campion mondial), Cornel Oţelea (de 4 ori campion mondial), Oprea Vlase (triplu campion mondial), Eugen Trofin ori Cezar Nica.

A trăit multe, de la frumoasele vremuri ale marilor meciuri jucate pe betonul de pe Gloria şi până la clipele triste din prezent, când handbalul la nivel de seniori e în stand-by, atât la băieţi cât şi la fete.

- Domnule Ionescu, cum arată începuturile dumneavoastră sportive?

- M-am născut în Botoşani, iar la 6 luni tata s-a mutat cu serviciul la Mediaş. Sunt dintr-o familie de oameni săraci. Sport fac de la 5 ani.Am început cu gimnastica, apoi am trecut la fotbal, am mers chiar în tabăra internaţională de la Bucşoaia. La handbal a ajuns în 1969. Când mă uit în urmă, sunt foarte mulţumit de ce am realizat. Sunt nemulţumit însă că munca n-a fost apreciată şi respectată. Munca e muncă, aşa am gândit şi ca jucător, şi ca antrenor. Implicarea celor din jur, unde aveau ei putere, a lipsit. Eu am putut să duc lucrurile până la o limită.

- Faceţi parte din generaţia numită şi „polisportivă”. De ce a scăzut interesul copiilor de azi faţă de sport?

- Când am început eu handbalul, eram câte 40-50 de copii la antrenament. Nu sunt singurul care se plânge, vorbesc şi cu colegii de la Clubul Sportiv Şcolar Gloria. Nu mai vin copiii. Nu mai putem vorbi de o selecţie ştiinţifică. Vine cine vrea. Cei care au calităţi nu mai vin sau, când dau de muncă, nu mai vin. Ajungi să munceşti în gol. Plus condiţiile, lipsa unei săli. Maşina ţi se transformă de multe ori în magazie pentru mingi şi echipament. Suntem ca şi CAP-urile, întâi distrugem, apoi, hai să facem asociaţie! Românul face aşa în toate domeniile de activitate.

- Cum arată traseul dumneavoastră de handbalist?

- În 1969, eram junior la CSS Botoşani, am intrat apoi la facultate la CSU Suceava şi jucam şi pentru Universitate. După facultate, în 1977, am venit la Gloria Arad, unde am rămas până în 1981. Aşa e ciclul arădean, ţine cam 4 ani. În perioada 1981-1986 am jucat la Constructorul, apoi la Strungul, până în februarie 1990. Sunt 14 ani de zile...

- Cum arăta handbalul arădean când aţi ajuns aici?

- Când am venit eu, eram component al echipei naţionale, fusesem convocat la pregătirile pentru Campionatele Mondiale din Danemarca 1978 şi Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova. Aici era echipă de divizia A, cu portarii Huber şi Omescu, extremă dreaptă Buruc, extremă stângă Dima, inter stânga Hantsi Burger, centru Voitilă, inter dreapta Ienea, pivot Ionescu şi s-a mai completat cu alţi jucători. O atmosferă extraordinară. Lumea iubea handbalul toate sporturile erau iubite. Fotbalul era fotbal, fie în Divizia A, fie în Divizia B. Era rugby-ul, tot pe Gloria. Veneau 3-4.000 de oameni la handbal, la ora 10,00, apoi toţi se mutau la rugby. Oamenii din jurul echipei aveau suflet, era o familie, poate şi de asta au fost rezultatele care au fost. Relaţiile dintre jucători erau extraordinare. După meci, toată lumea împreună, acolo se face unitatea. Cantonamentele erau cantonamente, jucătorii nu duceau lipsă de nimic, cuvântul era cuvânt. Nu era problema că iau sau nu iau salar ori primă. Ce se spunea, aia era. Două antrenamente, trei, chiar patru! După 1989, când am făcut la fel, credeau unii că vorbim prostii. La fete, când făceau trei, era boierie. Aşa se face performanţă, prin muncă.

- Aveţi o perioadă despre care să puteţi spune că a fost cea mai frumoasă?

- Toate au fost frumoase. La Gloria, familie extraordinară. La Constructorul, frumoasă, dar mai „constructori” puţin. Iar la Strungul, la fel, foarte frumos. Oamenii se implicau şi am un respect deosebit faţă de ei. De la Gloria, domnii Stoica, Nicoară, Andone, la Constructorul am avut 6 directori în 4 ani, dintre ei domnul Ghidău s-a remarcat, unii au fost mai sindicalişti, unii mai pecerişti, cum erau vremurile. La Strungul, Mircea Roman, care a fost şi primar, Vlaicu, Enăchescu.

- Ce caracteriza sportul arădean în acei ani?

- Până în 1989, a fost un obicei foarte bun în sportul arădean. Erau Băile Sănătatea. Lunea, erau deschise doar pentru sportivi. Acolo ne întâlneam toţi, se făceau prieteniile şi legăturile. Acolo se ştia tot. În baie, pe masa de masaj. Era o treabă extraordinară. Acum nu mai există acea familie. Când am fost antrenor la băieţi, în 2003-2004, nu mi-a plăcut. La fete am avut o atmosferă extraordinară. Dincolo, nu mi-a plăcut, jucătorii erau foarte reci, pe bisericuţe. Deşi mulţi erau crescuţi de Buruc, Dima, preluaţi de mine şi Deacu, nu le-a plăcut munca. Eu am fost un jucător, cu legitimaţie. Unii au avut doar legitimaţie. Şi e valabil şi pentru arbitri. S-au simţit jigniţi când le-am spus că ei doar au legitimaţie şi că lipseşte ceva.

- Vorbim şi despre echipa de fete?

- Când m-am lăsat de handbal, în februarie 90, la solicitarea Fabricii de Zahăr, a directorului Paliciuc, am preluat echipa împreună cu domnul Gerhardt. Apoi am rămas singur şi am dus-o până în 2006. N-am intrat de două ori în Ligă din cauza unui singur punct, apoi am fost la baraj împreună cu domnul Pompiliu Simion, fostul antrenor al echipei naţionale. În 2006 am rămas singur, am avut nişte discuţii cu conducerea, echipa s-a terminat.

- Până la acel moment însă, ce rămâne?

- Frumos a fost că echipa a fost formată din jucătoare arădene, şi-au adus contribuţia domnul Buruc, doamna Buruc şi doamna Mandache. Erau Baboi, Buda, Păsculescu, Inoan, Doja şi multe altele. Pe Buda am vându-to la Bekescsaba, ca să nu se desfiinţeze echipa. Un an n-a mai făcut nimeni nimic, apoi am luat-o de la capăt cu doamna Mandache, deşi îmi promisesem că nu mă mai ocup de handbal de performanţă. Dar, având o generaţie bună la Clubul Sportiv Şcolar, ne-am hotărît să refacem echipa. Cu Inoan, Mariana Cosma, cu ce am mai găsit la Facultate. Şi am intrat în Divizia A, luptându-ne cu Rapid II, întărită de la prima echipa. Nu ne-am făcut de ruşine, dar nici şanse de promovare n-am avut. În 2003, Tricoul Roşu a intrat în faliment, nu mai erau bani de salarii, doar de deplasări. Atunci am hotărît, văzând că băieţii erau în ligă şi situaţia financiară era precară, am discutat cu domnul Zoica să trecem cu finanţarea la băieţi. S-a renunţat la echipa de fete, dar n-a durat mult. m-am retras, pentru că nu-mi plăcea atmosfera. Apoi s-a lăsat şi domnul Deacu şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

- Ce spuneţi de discutatul proiect care priveşte relansarea handbalului arădean?

- Nu ştiu ce să zic. Mai bine mă abţin acum. Dar să fie într-un ceas bun! Pot să spun doar că atunci când „bătrânii” din handbalul arădean se retrag, acesta va dispărea.

- Regretaţi ceva?

- Am albit şi am chelit pe terenul de handbal. Am constatat că, în 32 de ani de căsnicie, n-am fost în niciun concediu cu nevastă-mea!

Ioan Igna era printre tinerii UTA-ei la sfârşitul anilor ’50. Îşi făcea loc într-o formaţie prin care Cibi Braun revoluţiona fotbalul românesc, permutând fotbaliştii dispuşi în clasicul WM într-un sistem 1-3-3-4. Liviu Coman în poartă, Ladislau Seres, Iosif Kapas şi Zoltan Farmati pe linia de fund, Igna, marele Iosif Petschovschi şi Koszka la mijloc, iar în atac erau Toma Jurcă, Mihai Ţîrlea, Christos Metskas şi Ion Tăuceanu.

„Adio WM”, „Trăiască 1-3-3-4”, „Victorii în serie”, titrau ziarele vremii.

După UTA, Igna a mai jucat la marea rivală a Aradului, Poli Timişoara, apoi şi-a lăsat echipamentul de fotbalist, pentru a-l îmbrăca pe cel negru. De arbitru. Şi a devenit unul din cei mai mari cavaleri ai fluierului din România.

Arădeanul e ultimul care ne-a reprezentat la un Campionat Mondial. Se întâmpla în 1986, în Mexic, acolo unde a condus un Franţa – Brazilia memorabil, decis la penalty-uri. Igna a rememorat pentru Evenimentul Zilei ce s-a întâmplat acum 24 de ani, în meciul decis la penalty-uri. După 120 de minute, era egal, 1-1, apoi francezii au câştigat cu 4-3.

Cel mai frumos meci al Mondialului

„În acea fază a competiţiei rămăseserăm opt arbitri. Mă gândeam că aş putea să prind o semifinală sau una dintre finale, dar nu a fost să fie. Oricum, despre acel meci, Franţa - Brazilia, s-a spus că a fost cel mai frumos meci al Mondialului. Presa a scris a doua zi că a fost un meci în care jocul a curs şi pentru că arbitrul român a lăsat echipele să se exprime şi nu a fluierat orice”, a povestit fostul arbitru.

Ratări marca Platini şi Socrates

Dramatismul acelui meci a fost maxim. La sfârşit, s-a aflat că în Brazilia cinci oameni au făcut infarct. Igna nu se putea gândi la meci ca un suporter. „Ce mă interesa pe mine cine bate? Trebuia să îmi fac treaba. Nu am simţit nimic când au ratat Platini sau Socrates. Îmi era total indiferent. Nu am avut probleme cu jucătorii în teren, erau disciplinaţi. La o singură fază, Platini a venit şi m-a întrebat de ce nu am dat penalty. Reluările TV au dovedit că am avut dreptate”, şi-a amintit el.

Cinci meciuri la El Mundial

Pe lângă Franţa – Brazilia, Ioan Igna a mai condus atunci, la centru, Germania - Scoţia (2-1). La linie, a fost pe teren în Mexic - Paraguay (1-1), Bulgaria - Coreea de Sud (1-1) şi Mexic - Bulgaria (2- 0). „A fost dificil fiindcă meciurile s-au jucat în oraşe aflate la altitudine mare. Eu nu am avut probleme, rezistam bine la efort. Dar mulţi jucători şi arbitri s-au plâns atunci din pricina căldurii şi a altitudinii”.

Disciplină de fier impusă de FIFA

Igna a mai rememorat că la Mexico 86 toţi arbitrii au fost ţinuţi din scurt. „Nu aveam voie nici să ieşim din hotel neînsoţiţi. Mergeam numai cu grupul. Cu patru ani înainte, în Spania, au fost ceva nereguli legate de arbitri, dar nu ştiu exact ce”, a punctat fostul fotbalist. „Toţi mă întrebau de bani când am reveneam în ţară. Nu era nimeni curios să ştie cum am arbitrat, ce am făcut…”.

S-a nascut pe 4 martie 1964 in Arad. La 12 ani a ales drumul spre sala de gimnastica. A fost colega de generatie cu gimnaste precum Nadia Comaneci sau Teodora Ungureanu. Dubla medaliata cu argint la Jocurile Olimpice de la Moscova (1980), si multipla medaliata mondiala si europeana la gimnastica artistica. S-a retras din activitate in 1983, si a fost nevoita sa iasa din lumea gimnasticii, urmand sa lucreze in 2 schimburi la Fabrica de Ceasuri "Victoria", pentru ca nu existau posturi de antrenori. In luna mai a anului 1989 a ales calea exilului. A plecat in Ungaria si mai apoi in SUA. In prezent este antrenoare de gimnsastica la clubul Pozsar's Gymnastics Academy, din Sacramento (SUA).

Cateva din reperele vietii celei care este Emilia (Trudi) Eberle Kolar. Unul dintre sportivii cu care Aradul se mandreste. Un nume cu greutate in cartea de aur a sportului aradean. Iar in aceste zile Emilia Eberle a fost acasa. Unde spera sa revina cat mai curand, si mai des posibil.

Azi a intrat in sala de conferinte a CSM-ului cu vadita emotie pe chip, alaturi de sotul sau, Frank Kolar, fost judoka de performanta, si de fiul sau, Roland, in varsta de 11 ani, care practica in prezent fotbal. Pana sa ia cuvantul, Emilia Eberle a ascultat cu atentie alocutiunile directorului CSM, Viorel Bitang, si ale rectorului UVVG, Aurel Ardelean. Apoi a primit cartea care incununeaza 35 de ani de activitate a clubului aradean, in care numele Emiliei Eberle sta la loc de cinste, dar si un buchet de flori. Dupa care Aurel Ardelean i-a inmanat o diploma de excelenta si o medalie omagiala din partea Senatului UVVG. Distinctii de onoare, dar atat de normale, pentru o campioana, si o mandrie a Aradului, care se numeste Emilia Eberle.

"Este o zi emotionnta, cum de altfel mi se intampla de fiecare data cand ma intorc acasa, pentru ca nu o sa uit  niciodata de unde am plecat. Sa speram ca de acum incolo o sa ne vedem tot mai des. Nu stiu ce va aduce viitorul, dar ne-am gandit de multe ori sa ne intoarcem acasa. Cat despre gimnastica romaneasca actuala, ma bucur ca la lot s-a reintors cuplul Belu - Bitang. Pana la Jocurile Olimpice, chiar daca nu mai e mult timp, cred ca gimnastele romance vor reveni in top, si voi putea sa ma bucur, ca de atatea ori, de rezultatele lor", a spus Emilia Eberle.

"Este un moment deosebit si in acelasi timp o surpriza placuta pe care ne-a facut-o Emilia Eberle, care a venit acasa fara sa ne anunte, dar intodeauna o bucurie sa o avem aici. La clubul unde a activat de la inceputul carierei sale. Si, cine stie, poate intr-un viitor nu foarte indepartat vom reusi sa o includem in cadrul clubului ca antrenoare, o functie care nu exista in organigrama CSM-ului cand Emilia putea sa ocupe un asemenea post, la finalul carierei", a spus Viorel Bitang, directorul CSM. "Ne mandrim cu Emilia, datorita rezultatelor sale. Aradul trebuie sa fie mandru ca a avut o asemenea reprezentanta intr-un sport cu asemenea traditie in Romania. Un sport dinamic, al curajului, individual, care necesita concentrare deosebita, si extrem de drag noua romanilor", a spus Aurel Ardelean, rectorul UVVG.

Familia fotbalului arădean reunită pentru UTA. Pentru o carte dedicată istoriei clubului arădean. O carte document, care ne reaminteşte cine suntem.

Da, am făptuit acest lucru:

... pentru cei de pretutindeni care, prin afecţiunea şi participarea lor la fenomenul fotbal îi conferă acestuia dimensiuni sociale.

... pentru tinerii care visează printre rândurile din cărţile de şcoală chipuri de idoli, glorii şi legende ale balonului rotund.

... pentru cei care ne condamnă pentru gestul de a scrie depre acest straniu fenomen al secolului nostru, o adevărată pandemie binefăcătoare care a cuprins omenirea.

... pentru cei care cred în noi, pentru cei care ne contestă, pentru cei care ne cunosc, dar mai ales pentru cei care nu ne cunosc, dar ne înţeleg.

... pentru cei care ne iartă erorile, intuind onestitatea, truda şi dificultăţile în a căuta, selecta, sintetiza esenţa din noianul de informaţii.

... şi, în sfârşit, pentru cei care iubesc şi servesc fotbalul, dar şi pentru cei care se servesc de el.

Motivaţia lui Tiberiu Ţiganu când a prezentat volumul doi din „Istoria ilustrată a fotbalului arădean”. Volumul dedicat UTA-ei, apărut în 2010, anul când „Doamna” noastră sărbătoreşte 65 de ani. Te rupe de prezent, e mai mult decât o carte. Mai mult decât statisticile care ne arată cine suntem. Sunt acolo fotografiile, martori tăcuţi dar vii pentru ceea ce a fost la Arad. Şi, da, aşa e, o poză de acolo face cât o mie de cuvinte.

Oficialităţile Aradului au marcat evenimentul în sala de şedinţe a Consiliului Judeţean. Acolo, la Pădurice, după multă, poate prea multă vreme, s-au revăzut titanii din echipa de aur. Ultima echipă de aur a UTA-ei, care cucerea campionatul în 1970, apoi îi dădea Fejenoord-ului lovitura, eliminând-o din Cupa Campionilor Europeni.

„Să fie iar UTA, UTA, UTA...”

Eugen Pojoni (sau Jenö Pozsony) a venit de la Budapesta. Are 244 de meciuri la UTA, între 1967 şi 1976. Apărătorul acelor ani îşi păstrează măreţia şi vigoarea. Mihai Flore, conducătorul UTA-ei din vremea Fejenoordului spunea despre el că, alături de Domide, Lereter, Axente şi Petescu, ar putea juca în orice echipă profesionistă a lumii.

N-a vorbit mult. Dar a făcut-o concis. „E o bucurie deosebită, după atâţia ani, totuşi, UTA şi Aradul nu m-au uitat. Nu m-au uitat! Mă uit întotdeauna la televizor, unde pot, să văd unde stă UTA. Divizia A, Divizia B... Vai de mine! Cândva, toată lumea spunea cine câştigă campionatul? Păi, cine poate să câştige? UTA, Bătrâna Doamnă. Îmi doresc şi sper să fie iar UTA, UTA, UTA...”

„Fiţi prieteni, fiţi echipa care am fost noi, cei din anii 60-70!”

Apoi, Ionel Costin, cel care e mereu alături lângă veteranii utişti, l-a prezentat pe marcatorul golului nostru de aur. Florian Dumitrescu. E retras undeva în zona Bucureştilor. La UTA l-a adus Nicolae Dumitrescu, aici a explodat, apoi a jucat la Dinamo, Steaua, Petrolul Ploieşti şi FC Olt, unde a fost şi preşedinte.

I-au dat lacrimile când a fost invitat să vorbească. Dar, nu, Aradul nu l-a uitat, pentru noi înseamnă enorm. Ca pe stadion, când echipa trece prin clipe grele, întreaga sală l-a aplaudat şi fostul atacant şi-a regăsit paşii. „Îmi pare foatre bine că oficialităţile Aradului şi lumea îşi aduc aminte de noi. Nu suntem foarte în vârstă, dar, oricum, performanţele pe care le-am făcut cu UTA sunt neegalate alte cluburi cu pretenţii de acum. Bine a spus cine a spus că nu se mai joacă fotbal pe teren ci între preşedinţi, anumiţi impresari şi aşa mai departe. Vreau să vă spun că sunt foarte onorat de invitaţie, am făcut tot posibilul să vin. Vorbeam cu colegii mei, m-am uitat la meciul UTA-ei cu U Cluj. Când încă echipa mai avea şanse de promovare. Mi-a părut foarte, foarte rău de ce s-a întâmplat. Eu aş vrea ca UTA să ajungă exact unde a fost. Dar, pentru asta, să fie o prietenie şi o echipă cum am fost noi, cei din anii 60-70”.

Meciul cu Fejenoord? „A fost un rezultat deosebit. După ce am plecat la Dinamo, anul următor, am jucat iar cu ei, pe „23 August”. Ne-au bătut 3-0, fără drept de apel. Vreau să fac un apel la autorităţile locale să sprijine tot sportul arădean şi s-o ajute pe UTA să redevină ce a fost”.

Florian Dumitrescu s-a aşezat înapoi la locul lui, lângă Pojoni. Lângă acesta, Gabi Biro: „Ştiţi de ce nu stă lângă mine? Ia spune-le tu!”. Atacantul a fost franc: „Recunosc, mi-e frică să nu-mi dai peste picioare!”

„Nu are nimeni o asemenea carte, pentru că nimeni n-a mai avut-o pe UTA”

Episod, apoi, cu Liviu Mărghitan în rol principal. Venerabilul profesor l-a evocat pe unul din marii atacanţi ai Aradului, Mihai Ţîrlea, plecat dintre noi. Dar fiul său, Mihai Ţîrlea jr, cum l-a alintat presa vremii, a fost în sală. „Jucam împreună fotbal în recreaţii, cu mingea din ciorapi umpluţi cu câlţi. Am locuit pe aceeaşi stradă cu el, am fost prezent la meciurile pe care le-a susţinut cu elan şi mândrie faţă de ITA şi UTA. Ştiu sigur că de două ori a fost solicitat cu nişte oferte deosebit de tentante să părăsească Aradul. O dată m-au folosit pe mine intermediar să-l atrag să joace la Ştiinţa cluj. I-au oferit să urmeze orice facultate doreşte, dar el a spus că nu părăseşte UTA. A mai fost un episod de răpire a lui. Trebuia să meargă în armată. A venit o echipă de la CCA şi pur şi simplu l-au răpit cu o maşină. L-au dus până lângă Orşova, până când cineva a oprit maşina şi l-a adus din nou acasă pe Mihăiţă al nostru. Spunea cineva mai devreme că nimeni din ţară nu mai are o astfel de carte. Nu, pentru că nimeni n-a avut-o pe UTA”

„Mă simt onorat că am jucat cu aceşti monştri sacri”

Dorel Cura e şi el legat de clubul alb-roşu. L-a servit ca fotbalist, apoi antrenor, şef de centru de juniori, director. Acum, conduce AJF-ul arădean şi i-a luat alături pe Flavius Domide şi Gabor Biro. „Simt şi eu emoţii când văd atâţia mari fotbalişti ai UTA-ei. Am reuşit să joc şi eu câteva meciuri împreună cu dânşii, am mai luat câte o palmă după cap de la nea’ Pojoni. M-au mai învăţat alţii să nu cad la începutul meciului în careu, că nu primesc unsprezece metri, să o las mai spre sfârşit, când e nevoie. Mă simt onorat că am făcut parte din echipă şi că am jucat cu aceşti monştri sacri ai fotbalului arădean”, a mărturisit fostul atacant. Cu gândul tot la UTA. „Lucrez împreună Domide şi Biro la AJF, gândul nostru e să aducem iar tineretul la fotbal. Împreună, putem reuşi. Preocuparea pe care am văzut-o din partea autorităţilor locale o simţim şi am simţit-o şi când au răspuns prezent ca UTA să nu ajungă în Divizia D”.

De aici se dădea ora exactă!

Şi nu putem, cei care n-am prins acele vremuri adevărate, decât să ne bucurăm că îi avem lângă noi pe oamenii care au făcut istorie. După ce Gheorghe Vaczi a făcut o sinteză a marilor performanţe, iar Gabor Biro a descreţit frunţile, Flavius Domide a spus un lucru adevărat: „Această carte nu se va pierde niciodată şi va putea fi citită şi de generaţiile următoare, care trebuie să ştie că la Arad s-a jucat un fotbal de calitate şi că aici s-a dat mulţi ani ora exactă în fotbal”

În sală, fotbalişti exponenţiali din generaţiile utiste şi nu doar: Metskas, Tăuceanu, Sima, Şchiopu, Jivan, Leac, Lucaci, Ţîrlea, Hirmler, Cameniţă, Burtea, Plisca, Gherghel, Macavei. Oficialităţi – Gheorghe Falcă, Nicolae Ioţcu, Levente Bognar, Cristian Drăgan. Suporteri ai UTA-ei şi ai fotbalului arădean din trecut şi de azi. Şi mulţi alţii, pe care spaţiul nu ne permite să-i amintim.

Revanşa!

În urmă cu 65 de ani, pe 27 mai, prima formulă a UTA-ei era învinsă de Banatul Sînnicolau Mic, la primul meci jucat. A fost atunci 3-2 pentru formaţia care de curând şi-a reluat drumul. Cine a îmbrăcat atunci tricoul UTA-ei? Tudor – Bocşa, Tamaş, Lingurar, Dvorzsak, Szurdi, Găluţ, Marienuţ, Haller, Coşniţa, Broşovschi I (tatăl celui care avea să devină, peste ani, golgeterul UTA-ei, cu 100 de goluri marcate, seniorul a marcat un gol în acel joc).

Pe 28 mai 2010, UTA şi-a luat „revanşa”. Cu lotul Duşan – Szel, Grad, Hirmler, Lazăr, Mitu, Burtea, Toderaş, Nadiu, Ţîrlea, Revnic, Mănăilă, Vânătoru. Şi cu Gabor Biro pe banca tehnică. Într-un meci a cărui lovitură de începere au dat-o Pojoni şi Florian Dumitrescu. A fost 4-2 acum, cu goluri marcate de Mitu, Ţîrlea, Burtea şi Toderaş. Pentru trupa din Sînnicolau Mic au înscris Adolf şi Barb, alături de care au mai jucat, printre alţii, Maghiar, Riviş, Răduţ, Leac sau Cotuna.

Am văzut doar pozele. Era falnic, titan, cum altfel să arate omul care i-a dat gol Fejenoordului?

Gigi Cameniţă: „El e Florian Dumitrescu”

El: „Florian Dumitrescu!”.

Eu (întind mâna, aproape pierdut): „Sunt onorat!”

Anii au trecut, nu mai e ca în poze. Nu, dar scapără din ochi, sigur aşa trebuie să fi fost şi atunci.

Se aşează lângă Biro. Lângă, stă Domide. Săgeţi, poate aşa era şi „caterinca” veche (cîte or fi fost?) în vestiar. Ochii albaştri, de atacant, i se aprind, glumeţi. „Şi azi mi-e frică de tine, Gabi”.

Amintri dezlănţuite între EI, apare Pojoni! Are o privire de parcă abia aşteaptă adversarul!

Vine şi Petru Şchiopu. „Petre!! Ce faci?”

Cine e lângă? Nea Dan, Domide, Metskas, Ţîrlea II, Hirmler, Indrieş, Tăuceanu, Csordas, Burtea, Lucaci. Şi atâţia alţii!

Florian Dumitrescu urcă la microfon. Îi curg lacrimi. Oare cum era? Cine mai plânge azi? Doar cine ştie cum a fost. Doar bărbaţii adevăraţi. „Eram o familie, aşa ar trebui să fie şi UTA azi. Să văd UTA în A!”. Apoi, dă lovitura de începere la un meci al amintirilor.

Frântură din întâlnirea cu titanii, în faţa cărora nu putem decât să ne cutremurăm. „Copile, să ajungi fotbalist!”

Mulţumim!

Ne raportăm des la trecutul UTA-ei, pentru că obligă. De la perioadele de glorie, la frumoasele generaţii care încântau, deşi echipa era în liga secundă. Prin a doua jumătate a anilor 80, arădenii aveau lot excelent, despre care se spune acum că oricând ar face faţă în prima ligă. Şi totuşi, deşi pe arena din Calea Aurel Vlaicu erau Cheregi, Negrău, fraţii Nagy, Csordas, Bubela, Gaica, Negrău, UTA n-a promovat. Din aceeaşi trupă a făcut parte şi Gheorghe Vânătoru, sosit la Arad în 1983. Menţionăm că discuţia a avut loc înainte de eşecul UTA-ei de la Tg. Mureş.

- Cum era Aradul, cum era UTA, când aţi ajuns aici?

- Oraşul era frumos, ca acum. Eram şi eu mai tânăr, aveam 23 de ani, am venit de la Gloria Reşiţa. Am jucat până în 1988, a fost o perioadă frumoasă. Cu bune, cu rele… Îmi pare rău că n-am plecat în 1985 în Ungaria. Jucasem cu Elore Bekescsaba, i-am bătut 5-2. Am aflat după vreo 4-5 ani că vorbise conducerea ungurilor cu a noastră să mă ia la ei. Pe moment nu mi-a zis nimeni nimic. Dar asta e viaţa. Parcă era mai bine în ţară. Şi acum e, dacă te descurci.

- De acord cu teoria că se juca un fotbal mult mai bun?

- Da, au fost jucători mult mai valoroşi. Se făcea o selecţie, veneau jucători care aveau valoare. Bine, acum se şi pune accent pe jucători tineri, e legea impresarilor.

- Cum s-a impus un fotbalist de 23 de ani în prima echipă a UTA-ei?

- Era greu să prinzi la UTA… Contau jucătorii cu experienţă. Eu, cum eram mai mic de statură, n-am prea fost agreat, nici de Coco Dumitrescu, nici de Dan Alexandru, nici de Gabi Biro. Cu ultimul am probleme şi acum, la old-boys, din cauză că-s micuţ! A trebuit să compensez prin viteză, detentă, simţul porţii, aveam nebunia să apar la finalizare. Am în jur de 200 de meciuri şi vreo 50 de goluri la UTA, în campionat şi în Cupa României.

- Oare eram altundeva dacă Revoluţia prindea UTA în prima ligă?

- Tot e trecător, nu poţi să spui. Acum banul face absolut totul. Mă doare că de 10-15 ani nu s-au mai scos valori.

- Conducătorii care v-au plăcut?

- Şi domnul Florin Bălan a făcut lucruri bune, domnul Dan Ologeanu a reprezentat şi el interesele jucătorilor.

- Cum vi se pare UTA de azi?

- O echipă bunicică, omogenă, au demonstrat că au valoare, potenţial mare. Meciul cu Vâlcea a fost extraordinar, UTA n-a jucat niciodată aşa bine pe teren propriu de când a început campionatul. Am văzut tot, dăruire, agresivitate, răutate, tactică de joc, organizare. Îl felicit pe Ionuţ Popa, sper să promoveze.

- Liga a 3-a?

- Mai văd meciuri la Gloria, la Ineu sau Sebiş nu prea mai merg. Sunt jucători tineri,de viitor, dar sunt nişte probleme care pleacă de la copii şi juniori, unde se lucrează robotizat, iar libertatea lor lipseşte cu desăvârşire. Nu se poate să îngrădeşti personalitatea unui jucător la 11, 12, 13, 14, 15 ani! Am văzut exemple de juniori cărora le tremură pantalonii, de frică să nu greşească. Dacă greşeşte, antrenorul îl dă afară, ăsta e cancerul fotbalului nostru. Probabil pleacă de la conducători, care vor rezultate imediate şi cer ca echipa să fie tot timpul sus. Antrenorii ar trebui să meargă pe ideea lor. Nu cred că se lucrează tehnica în regim de viteză în criză de spaţiu-timp. N-am văzut niciun antrenor să lucreze. Am văzut nişte lucruri bune la domnul Chirilă. Nu înseamnă că n-a avut greşelile lui. Ca antrenor, mi s-a părut bunicel. Ca om, probabil e mai tupeist, îşi urmăreşte interesul.

- Apropo, cum comentaţi acea perioadă?

- El a făcut legea aici, domnul Bara i-a dat libertate, nu l-a controlat nimeni. Mie mi-a plăcut cum juca echipa, dar el şi-a urmărit numai interesele. Bine că s-a terminat cu bine. La câţi bani s-au investit aici când a fost domnul Bara, 4-5 milioane de euro… Dar în primul rând, la o echipă trebuie să faci selecţie de caractere. Altfel eşti terminat, pierde fotbalul arădean, pierde spectatorul. Eşti serios, îţi vezi de treabă, mergi cu jucători modeşti, cu spirit de luptător.

- Liga a 4-a?

De aproape două luni nu mai sunt la Chişineu Criş. Nivelul e slăbuţ, dar sunt câteva echipe care joacă fotbal bunicel. Pâncota, Curtici, chiar i-am văzut la Vladimirescu. Au avut multă determinare. Important e să se formeze jucători de valoare de aici.

Lasă impresia că intră decisiv: „Vorbim despre ce vrei, numai de fotbal nu”. Dar e direct, cum a fost pe teren. A fost actor principal în frumoasa promovare a UTA-ei din 1992-1993 (those were the days), a respirat aerul tare al Braşovului, apoi s-a numărat printre arădenii care au trăit experienţa din Ungaria, modelul nostru cel mai apropiat de fotbalul civilizat la nivel de organizare. Ca antrenor, a trecut pe la toate aproape echipele din Arad care au avut ceva de spus în ultimii ani. Acum e alături de copiii Bătrânei Doamne. Primul gând e să-i înveţe pe „pitici” cum e să joci la UTA. Discuţia de mai jos a avut loc în Ungaria, la Sandorfalva, unde Gaica i-a însoţit pe băieţii lui Dan Cuedan la un meci internaţional. 

- Începem de jos, de la Liga a 4-a?
- Mai urmăresc Liga a 4-a, dar, cred că pe an ce trece, am declarat-o şi mai demult, cred că prin 1998 sau 1999, nivelul fotbalului e tot mai slab. În loc să se niveleze valoarea de sus în jos, se nivelează de jos în sus.

- Multă lume are încă reper sezonul 1995-1996, când ai câştigat campionatul cu Şoimii Pâncota. Se fac comparaţii cu actualul nivel al Ligii a 3-a şi se spune că era mult mai tare ce se juca atunci în D-ul arădean.
- Da, iar dacă vorbim de ce se întâmpla înainte de Revoluţie în Divizia C, campionatul era mult mai tare decât ce e acum în Divizia B! Cred că sunt acum jucători de liga secundă care atunci n-ar fi avut loc în a treia. A fost altă orînduire socială, în altă perioadă. E o problemă care ar trebui să dea de gândit la toată lumea. Pe an ce trece, e tot mai slab fotbalul românesc în general, nu doar cel arădean. Acum, la noi, din tot ce se întâmplă, singura sclipire e UTA. Eventual şi ACU, ar fi la promovare, dar nu e momentan pe un loc promovabil. Gloria şi Ineu se bat pentru evitarea retrogradării. Sebişul e singura echipă care nu are niciun fel de problemă.

- Dacă tot suntem în Ungaria, aici s-a investit de câţiva ani buni în Centrele de Copii şi Juniori. Când ar urma pentru ei rezultatele notabile la seniori?
- Se investeşte. Ei au trăit la un moment dat cu Generaţia lor de Aur, când au fost vicecampioni mondiali (n.r. 1954). Au crezut că dacă au avut-o, vor creşte alţi fotbalişti. Ultimul campionat mondial la care au participat a fost cel din 1986, din Mexic. De atunci, nici măcar aproape nu au fost de calificare. Acum parcă ar fi ceva. Şi au început să investească, au făcut Centre de Excelenţă, au făcut Academii şi investesc în continuare. Ca părere personală, spun că în cinci ani de zile ne vor depăşi, şi la nivel de echipă naţională, şi la nivel de echipe de club, dacă nu-şi vor vinde jucătorii. Dacă stăm să ne uităm, au foarte mulţi jucători la echipe importante din străinătate. La Liverpool, la Dortmund, la Fulham. Să nu uităm campionatele de tineret Under 19 şi Under 20, au fost în finala mică la ambele. Au jucători împrumutaţi în Occident, care joacă.

Noi am rămas cu doi oameni emblematici, Mutu, care acum e suspendat, şi Chivu. Mai sunt Goian, pe la Palermo, Codrea, care joacă, nu joacă, la Siena. Şi imediat după Revoluţie s-au vândut echipe întregi, valori care au jucat la un nivel foarte înalt. Nu e chiar lesne să ajungi să joci la Real Madrid, să fii căpitan de echipă la Barcelona, la Tottenham, la Feyenoord, la echipele din Germania. Lupescu şi Dorinel Munteanu erau titulari meci de meci. Păcat, în loc să mergem în faţă, mergem în jos.

- Investirea masivă în Copii şi Juniori ar fi şi la noi modelul de urmat?
- Da. Dar să fie investiţie masivă, e vorba de muncă titanică. Trebuie umblat, trebuie căutat, găsit jucători. Dar pentru asta îţi trebuie resurse financiare. Nu cred că în România nu se mai găsesc jucători de valoare, doar că ei trebuie căutaţi. În oraşele mici sau la ţară poţi să găseşti jucători foarte buni, care trebuie şlefuiţi şi duşi într-un program de pregătire. E greu să-i scoţi din mediul lor dacă n-ai condiţii. Viaţa e grea, a mai dat şi criza peste noi, dar cred că se poate revigora fotbalul.
O idee excelentă, tot înainte de1990, a fost Luceafărul. Uitaţi-vă şi veţi vedea că o grămadă de generaţii care au fost acolo au jucat titulari în echipa naţională, la campionate mondiale şi europene. S-a desfiinţat, dar a fost un lucru foarte bun.

- Şi fotbaliştii din Arad care au trecut pe la Luceafărul au avut trasee frumoase.
- Aşa e, mulţi au jucat fără probleme în Divizia A şi în loturile naţionale. Ne trebuie un proiect serios, oameni serioşi, care să se ţină de treabă.

- UTA?
- Dacă ar fi să facem un scurt istoric la tot ce s-a întâmplat în ultimii patru ani de zile, începând cu cumpărarea locului în prima divizie, când, de fapt, echipa retrogradase... Ca părere personală, n-am avut nicio putere şi nu m-a întrebat nimeni, eram contra cumpărării locului de Divizia A. În acel moment ne-am pierdut puţin din identitate. UTA e o stare de spirit, e echipa arădenilor, nu ştiu dacă trebuiau făcute experienţe de acest gen. Plus ce s-a întâmplat după plecarea investitorului, a venit Ionuţ Chirilă, datorii... Nu cred că o experienţă de acest gen ar mai fi benefică pentru Arad.

- E ca şi cum s-ar fi întors totul împotriva UTA-ei pentru acel gest.
- Da, da. Un lucru e bun. Acum avem mulţi jucători arădeni, sau trecuţi pe la echipele din Arad la nivel de copii şi juniori. E o echipă tânără, frumoasă, de mare perspectivă. A venit Ionuţ Popa acasă, e arădean, nu credea nimeni că echipa va fi în prima parte a clasamentului în momentul când a început campionatul, la ce probleme au fost. Uite că e pe primul loc, cu o singură înfrângere, după atâtea meciuri, cu foarte puţine goluri primite. Au început să crească foarte mult în valoare Ţucudean, Pascariu şi Chindriş. Drida şi-a schimbat atitudinea faţă de fotbal. Probabil că putea să joace mai mult în Divizia A dacă avea altă atitudine. Îl aşteptăm în continuare pe Purece, pe Copil.

- Băiatul fostului tău coleg de echipă Marius Ţucudean înscrie acum goluri pentru UTA. S-ar putea risca o paralelă între generaţia voastră şi cea de acum?
- Nu. Se juca alt fotbal atunci. Îmi pare foarte bine pentru George, am fost coleg de cameră cu tatăl lui, pe copil îl cunosc de când s-a născut. Tot timpul vorbim de fotbal, îi spun unde mai greşeşte. A crescut foarte bine şi poate să-l depăşească pe taică-său. Şi chiar m-aş bucura să fie aşa.

- Nu-i dai ponturi, ca fost fundaş, cum să-şi păcălăească adversarii?
- Nu, are discuţii în familie, la ce nivel a jucat şi tatăl lui fotbal. Mai vorbim după unele meciuri. Chiar i-am spus că am cu cineva un pariu cu cineva pe câte goluri înscrie în campionatul ăsta. Au fost cârcotaşi care n-aveau încredere nici în actuala echipă, nici în el, ca jucător. Le-a demonstrat contrariul.

- Acum luptăm la promovare.
- Dacă UTA nu pierde meciul cu Universitatea Cluj de acasă, şansele sunt foarte mari. Depinde mult şi de ce se întâmplă din punct de vedere financiar. Chiar dacă eşti mai sărac, nu se compară Divizia B cu Divizia A. Altfel eşti privit, eşti sub lupa presei centrale. Jucătorii au şanse mult mai mari să realizeze ceva în viaţă.

- S-a născut şi discuţia vis-a-vis dacă e momentul oportun pentru promovare.
- Dacă eşti acolo, de ce să nu promovezi? Să te dai deoparte, sau care e problema? Mai prind şi ei o experienţă, joacă împotriva unor echipe mai puternice. Bun, promovăm, dar se întâmplă cumva să retrogradăm, ceea ce eu nu cred. Totuşi ai o experienţă, ai jucători care pot ajuta bugetul clubului. Valoare au, pentru a fi vânduţi. Plus că jumătate din buget ţi-l dă Liga. Mai scapi din datorii, cu ajutorul oraşului, cu ajutorul Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, al firmei Cotta.

- Ai trăit acea frumoasă promovare ca jucător, apoi altele, ca antrenor. Cum te schimbă o asemenea experienţă?
- Te mai conştientizează că mergi la un nivel mai înalt. Cum a fost cazul nostru, că am avut valoare pentru Divizia A. Intri şi crezi că ai valoare pentru nivelul la care joci. Cred că cele mai frumoase lucruri sunt câştigarea campionatului sau promovarea într-un eşalon superior. Sunt momente unice.

- Cum e să antrenezi copiii, după atâtea meciuri tari trăite pe băncile tehnice ale seniorilor?
- Nu e prima dată când antrenez copii. Sunt la început, le place. E plăcere, acum învaţă tainele. Acum e nevoie de un lucru important: copiii să prindă dragostea de UTA. În ultimii ani, a fost o îndepărtare faţă de club. Am avut o discuţie cu cei mai mari, îi întrebam cu cine ţin. Mi-au răspuns cu CFR, cu nu ştiu cine. Foarte puţini au fost cei care au spus că ţin cu UTA, era a doua opţiune. Nu e bine. UTA, şi apoi, dacă mai simpatizezi pe cineva! Eu aşa văd lucrurile. Ar putea să vină şi mai multă lume la stadion. UTA e campioana provinciei, o stare de spirit, cum am mai spus.

În anii ’60, lumea fremăta. Era vremea mişcărilor sociale, Neil Armstrong pusese piciorul pe lună şi la Woodstock erau flori în păr. La Arad, UTA îşi căuta paşii care îi aduseseră patru titluri.

Schimb de generaţii, făcut de „Coco” Dumitrescu şi Ioan Reinhardt în jurul consacraţilor Bacoş, Lereter, Pojony, Petescu sau Metskas. Pe la jumătatea deceniului, un puşti cu părul creţ şi roşcat de la echipa de juniori îşi croia drum spre cei mari. Era Flavius Domide.

„Te duci la CFR Arad, să te căleşti”, i-au transmis antrenorii. S-a conformat şi „a revenit maturizat”, îşi aminteşte Christos Metskas.

342 - 75
Iar la capăt de linie, „Roşcovanul” avea 342 de meciuri jucate pentru UTA, doar pentru UTA, în divizia A. Recordul e în picioare. Marcase 75 de goluri, locul al patrulea în clasamentul all-time al golgeterilor, după Broşovschi (100), Bonyhadi (81) şi Ţârlea (80).

Cunoscuse fericirea supremă, două titluri de campion, momentul Feyenoord, echipa naţională, UTA în Cupa UEFA. A băut însă şi din cupa amară a primei retrogradări, cea din 1979.

Pe culmi
A doua „generaţie de aur” a Aradului s-a sudat în 1967. UTA  ajungea iar în finala Cupei României, pe care o pierdea în faţa Stelei. A urmat botezul european, în Cupa Balcanică, apoi sîngele a început să pulseze rapid.

15 iunie 1969, ultima etapă a Diviziei A, UTA cîştiga la Cluj şi se încorona din nou ca regină a României. Mii de oameni opreau echipa la marginea oraşului, pentru a o purta în triumf, în faţa hotelului „Astoria”. În Cupa Campionilor Europeni însă, eşec dur cu Legia Varşovia. 0-8 în Polonia şi 1-2 la Arad. Palidă consolare pentru Domide, la primul gol în CCE.

Arc peste timp
Odată trecut episodul, UTA s-a regrupat, a luat iar campionatul şi se pregătea pentru dubla care avea s-o pună în fruntea drumului românesc spre Europa, cea cu Feyenoord. „Erau nişte titani la acea oră. Practic, noi ne-am pregătit să nu primim mai mult de două goluri. Tocmai de aceea am jucat cîteva meciuri cu formaţii tari. Succesul echipei a constat īn unitatea deosebită dintre cei 12-13 jucători, tactica excelentă a antrenorilor, dar şi forma de zile mari a portarului Gornea. De fapt, ne-am autodepăşit cu toţii!”, le povestea Domide, într-un arc peste timp, jucătorilor de la Rapid.

La 35 de ani după ce UTA i-a eliminat pe olandezi, tot într-o zi de septembrie, a venit rîndul giuleştenilor să imite performanţa. Domide şi Florian Dumitrescu, cel care marca în poarta lui Feyenoord, au fost invitaţi de onoare la partida din 2006 şi au fost “talisman” pentru cei de la Rapid.

Schimb de tricouri cu idolul Bobby Charlton
Moment marcant în cariera lui Domide, pe Wembley. România remiza cu Anglia, 1-1, după unul din cele mai frumoase meciuri din istoria echipei reprezentative. Jackie Charlton deschisese scorul în minutul 27. În minutul 74, Domide l-a pus în cursă pe Dumitrache, iar „Mopsul” a obţinut un penalty-ul din care a stabilit scorul final.

La sfîrşit, marele Bobby Charlton, idolul arădeanului, i-a propus să facă schimb de tricouri. „Momentul m-a marcat definitiv”, mărturisea Domide.

A indicat direcţia Mexic
Atacantul UTA-ei a deschis drumul calificării la Mexico 70, marcând în poarta Elveţiei în meciul din noiembrie, jucat pe fostul „23 August”. România a cîştigat cu 2-0, al doilea gol l-a semnat Dumitrache. La Guadalajara însă, a împărtăşit destinul lui Nicolae Dobrin, nejucînd niciun minut. A strîns 18 selecţii în echipa naţională, pentru care a înscris 3 goluri. „Angelo Niculescu l-a luat pentru că se spunea că aduce noroc să ai un roşcat în echipă”, glumea Christos Metskas.

Golgeter în UEFA
În sezonul 1971-1972, arădenii reuşeau un parcurs de senzaţia în UEFA, fiind primii români calificaţi în primăvara europeană. În faţa textilitştilor s-au înclinat, pe rînd, Austria Salzburg (4-1 respectiv 1-3), Zaglebie Walbryzch (1-1, 2-1) şi Vitoria Setubal (3-0, 0-1). Domide a reuşit să înscrie în poarta fiecărui adversar, contra celor din oraşul lui Mozart punctînd în ambele jocuri.

În sferturi, UTA a pierdut cu Tottenham Hotspur: 0-2 la Arad şi 1-1 pe White Hart Lane, cu Domide autor al golului arădean.

Credincios UTA-ei
L-au dorit Tottenham, echipe din Belgia, Steaua, Dinamo şi altele. A rămas însă credincios UTA-ei, pînă la retragere. La capătul sezonului 1992-1993, promova UTA pe prima scenă, din postura de antrenor principal. Inexplicabil, a fost îndepărtat. A fost preşedinte în 1997-1998, cînd echipa a trecut printr-una din cele mai cumplite perioade. La fel de crunt a fost şi începutul lui 2009, cînd Domide şi alţi fotbalişti din garda veche au luptat pentru viaţa clubului.

În prezent, e observator federal. Şi tot inexplicabil, e alături de UTA doar sufleteşte, pentru că, în ciuda aurei, nu i s-a găsit un loc în club...

După ce a absolivit IEFS-ul şi Facultatea de Ştiinţe Economice, Tiberiu Ţiganu a urmat şi cursurile Academiei Mondiale de Turism de la Geneva. Şi-a început activitatea didactică în orăşelul arădean Chişineu Criş, iar în prezent e profesor universitar.

Sportul a făcut parte dintotdeauna din viaţa lui. A fost vicepreşedinte al Federaţiei de Tenis, apoi al celei de Lupte, participând la organizarea Universiadei din 1981. a văzut pe viu 3 Olimpiade, cea de la Munchen, cea de la Moscova şi cea de la Los Angeles, iar în anii ’70 a participat la dezvoltarea unui program UNESCO în Tunisia. A îndeplinit funcţia de vicepreşedinte la clubul Astra Arad, activând acum în cadrul aceleiaşi grupări, din postura de metodist.
Are 18 lucrări documentare publicate, toate în domeniul sportului şi turismului.

Enciclopedie pentru sportul arădean
În colaborare cu antrenorul emerit Gheorghe Biriş, a scris două cărţi vitale pentru istoria sportului arădean: “Clubul Sportiv Astra Arad la 90 de ani de activitate” şi “Olimpici arădeni”.

A acceptat o provocare mare de tot, când a dat drumul unui proiectului “Istoria ilustrată a sportului arădean”. Lucrarea are trei volume, primul fiind lansat exact când oraşul de pe malul Mureşului celebra 110 ani de la disputarea primului meci desfăşurat în România după regulile oficiale. Date statistice, fotografii rare strânse în urma unui efort titanic. “Lucrarea e vastă, iar bibliografia enormă. Tradiţia Aradului e foarte bogată, aici apărând primul ziar de sport, dar şi numeroase almanahuri dedicate. E o lucrare de pionierat”, a povestit Tiberiu Ţiganu.
Lansarea primului volum a fost asistată de numele de marcă ale fotbalului arădean, ca Gheorghe Vaczi II, Gabor Biro, Christos Metskas, Viorel Sima, Mihai Jivan, Dorel Cura, Alexandru Dan, Adrian Negrău, Teodor Gherle sau Dan Ifrim.

“E copleşitor să-i vezi pe toţi. De fapt, prin ce au realizat pe terenul de fotbal, ei sunt co-autori ai acestei lucrări”, a apreciat Tiberiu Ţiganu.

Pe 2010, profesorul a preconizat lansarea celui de-al doilea volum, care va fi dedicat UTA-ei. Anul coincide cu aniversarea de 65 de ani a Bătrânei Doamne şi cuprinde un capitol special, dedicat momentului din 1970, când alb-roşiii au eliminat Feyenoord Rotterdam, campioana intercontinentală. Al treilea volum se va referi la ce s-a întâmplat din 1970 încoace.

Tiberiu Ţiganu despre „paternitatea” primului meci din România, revendicată de Arad şi Timişoara: „Documentele sunt în favoarea Aradului. Regulile s-au predat aici din 1898, în acelaşi ani fiind publicat şi regulamentul oficial în presa vremii. Dacă vreţi, lucrarea mea e o replică la „Timişoara, leagănul fotbalului românesc, scrisă de Iosif Dudaş”.

A început baschetul în clasa a doua, sub comanda experimentatului antrenor arădean Emeric Davidhazy. Îl fascina, în egală măsură, şi fotbalul. Vreme de trei ani, le-a practicat în paralel.

A renunţat la „Sportul Rege” în urma unui moment trist pentru Arad. „Antrenorul nostru a plecat în altă ţară şi ar fi trebuit să ne preia domnul Broşovschi, care a murit”, a mărturisit Călin. Ladislau Broşovschi, una din legendele oraşului, e şi acum golgeterul all-time al UTA-ei pe prima scenă, cu 100 goluri. Călin a ales atunci sportul cu mingea la coş.
Durmul către performanţă a început cu echipa de juniori a Clubului Sportiv Şcolar Gloria. A lucrat cu antrenorii Elisabeta Mateş, Ecaterina Pajtek şi George Mandache.

La doar 18 ani, a promovat în echipa de seniori a West Petromului. Formaţia activa atunci în eşalonul secund şi era condusă de George Mandache. După doi ani, echipa a ajuns pe prima scenă şi se pregătea pentru cei mai frumoşi ani ai baschetului masculin arădean. „Primul an a fost foarte greu. Am jucat cu echipe tari, cu  mulţi bani investiţi în ele. Noi doream doar supravieţuire şi acumulare de experienţă”, a povestit Ifrim.

De două ori campion
West Petrom a atins un alt nivel, iar conducerea clubului a dorit mai mult. Sfârşitul anilor 1990 a adus prima licărire în vitrina cu trofee, titlul de vicecampioană a ţării. Aradul a deţinut apoi supremaţia, vreme de doi ani de zile campionatul fiind câştigat de „petrolişti”.

„Aveam un lot foarte bun, în frunte cu regretatul Toni Alexe, Marjanovic, Spasojevic, Muntean, Mazilu sau Călin Dehelean. Am trăit şi experienţa europeană din Final Four, cunoscând alte lumi, cu alte mentalităţi”, şi-a amintit Ifrim.

Realitatea tristă
Declinul a început din cauza banilor. West Petrom a coborît treaptă cu treaptă după înjumătăţirea bugetului, finanţarea dispărând complet. S-a retrogradat, pentru ca, în urmă cu doi ani, activitatea să se încheie. Călin Ifrim a rămas pe baricade până la sfârşit, alături de câţiva jucători arădeni care au sperat până în ultima clipă că situaţia mai poate fi salvată. „Dacă nu există stabilitate financiară, atunci e o problemă foarte mare. Din păcate, legile nu le oferă prea multe avantaje celor care vor să investească. Banii sunt pierduţi. Pe plan local, văd că nici în ziua de azi nu se pot redresa lucrurile”, a observat Călin.

Astăzi, mai joacă din plăcere, în campionatul amator. Evoluează alături de foşti jucători, echipe de juniori din Arad şi alte oraşe. „Nu cred că vom avea baschet de înalt nivel prea curând. Municipalitatea şi persoanele din conducerea Aradului nu au neapărat baschetul în prim plan”, a conchis Călin.

Călin Ifrim despre...
... viitorul baschetului masculin din Arad: „Cei care vin din spate, din grupele lui Emeric  Davidhazy şi ale Valeriei Bondor, se vor duce pe apa sâmbetei, pentru simplul motiv că nu au unde să joace la seniori”.
... cea mai mare dezamăgire a carierei: „Accidentarea din 2003, din cauza unui antrenor pe care n-ar trebui să-l numesc aşa. După o pauză de o lună şi jumătate, ne-a supus unui efort fizic în urma căruia jumătate de echipă a căzut. Pentru mine s-a rupt profesionismul, am suferit o hernie de disc”.

În 2004, Cristi Păcurar activa la clubul Telecom Arad. Reuşise o frumoasă performanţă, calificând echipa de juniori la faza pe ţară a Campionatului Naţional. În acel an, a decis să facă o selecţie, chemând la fotbal copii de până în 7 ani. „Am format singur echipa de copii născuţi în 1997. Doi dintre micuţii de atunci, Nedea şi Vasi, au rămas alături de mine şi acum”, a povestit profesorul arădean.

În aceeaşi perioadă, în Arad apărea clubul Atletico, centrat pe creşterea copiilor şi juniorilor. Alexandru Meszar, managerul grupării, îi propunea lui Păcurar să vină alături de el. A acceptat şi i-a luat şi pe copii. „Acolo, împreună cu profesorul Marius Demian, am format încă o grupă, mai mică, de copii din 1998. Astăzi, lucrăm împreună la amândouă”, a spus antrenorul.

Caracterul e decisiv
Apreciază că seriozitatea trebuie pusă pe primul plan atunci când se vrea performanţă. Lucrează cu copii şi îi învaţă din start să fie exigenţi cu ei înşişi. „Sunt talentaţi, însă trebuie să ştie că e obligatoriu şi un caracter pe măsură. Standardul e îmbucurător şi vrem să-l menţinem sus. Când fac selecţia, nu caut copii pentru un anume post în echipă, ci copii cărora să le placă fotbalul, care să aibă calităţi, educaţie şi familie dispusă să le fie alături. Sunt multe sacrificii de-a lungul drumului”, a punctat tehnicianul.

Vârsta fragedă a copiilor îl obligă să „vorbească pe limba lor”, dar tânărul antrenor spune că încearcă să-i familiarizeze cât mai repede cu limbajul sportului rege: „Încerc să le vorbesc şi în termeni pe care ei încă nu îi înţeleg. Vor ajunge juniori şi trebuie să înveţe un vocabular fotbalistic”.

Micuţii săi au rezultate remarcabile pe plan intern şi internaţional, însă obiectivul rămâne progresul individual. „Pentru mine, ca antrenor, contează şi rezultatele pozitive, dar primează altceva: la o grupă de perspectivă, finalitatea cuprinde mai multe etape. Prima, la 15 ani, câd se formează loturile naţionale şi jucătorii pot fi vânduţi în străinătate. A doua, la 18 ani, când un jucător bun, dacă n-a făcut pasul la seniori, e deja plafonat. Şi dacă primii 5-6 din grupă nu joacă la seniori, ai cam lucrat degeaba. În ultima etapă, cei care nu fac pasul la o echipă de top, merg la seniori în echipele de Liga 3 sau 4”, a conchis Păcurar.   

Cristi Păcurar despre...
... procesul de selecţie: "Se vorbeşte foarte mult despre acest lucru. O realizezi mai bine atunci când ai o arie mai mare, cresc şansele să ai calitate mai bună. Aradul nu prea oferă mult, nici numeric".
... numărul mare de turnee externe la care participă Atletico: "Foarte mult, cresc enorm în experienţă. Oricât te-ai antrena, jocul rămâne cel mai bun mijloc. Competiţia e cea care îţi dă valoare. Ai stres, emoţii, adversitate. La mine în grupă, un copil are cam 80 de jocuri pe an".

Pasiunea lui Radu Sabău pentru volei a început în copilărie. S-a născut şi a crescut la Şiclău, localitate în care exista o frumoasă tradiţie legată de acest sport. „Echipa de acolo activa, pe când eram eu copil, în Divizia Judeţeană”, şi-a amintit.

Gândurile i se îndreptau atunci către o carieră militară, aşa că a ales să-şi continue educaţia la Alba Iulia, la Liceul Militar „Mihai Viteazul”. A ţinut aproape şi de volei, evoluând pentru gruparea Voinţa, din oraşul Marii Uniri, în tricoul căreia a şi debutat în divizia secundă. Paşii l-au purtat apoi spre Sibiu, unde a urmat cursurile Şcolii Militare de Transmisiuni. Nici aici nu a stat departe de teren, jucând la Asociaţia Sportivă a Armatei, tot în eşalonul secund al României. „Am avut aici şansa să lucrez cu regretatul profesor Nicolae Aleman”, a povestit Sabău.

După terminarea studiilor, a revenit în Arad. A fost încadrat ca ofiţer la Unitatea Militară din Cetate şi, în paralel, a fost legitimat la formaţia CFR Arad, tot o componentă a Diviziei B.

Din armată, pe teren
Ieşea din circuitul Armatei în 1992. „Datorită unei conjuncturi, am fost mutat din Arad, la Beiul. Am aşteptat şi am sperat vreme de un an de zile să revin. Nu s-a putut însă, aşa că am preferat să îmi dau demisia din Armată. Nu ştiam că aveau să apară prevederile ulterioare şi că poţi ieşi la pensie pe la 40 de ani. Poate că acum regret acea decizie. Dar iubesc ce fac acum”, a mărturisit.

Odată închis capitolul militar, Radu Sabău s-a gândit la vechea sa dragoste, voleiul. În Aradul acelor ani, mişcarea era extrem de scăzută, acest sport practicându-se mai mult în cadrul orelor de educaţie fizică de la şcoli.

A început o muncă de pionierat, care a durat câţiva ani buni. Dar, în 2004, strădaniile sale şi ale celor care i-au fost alături, s-au văzut răsplătite. Atunci se năştea clubul Provolei. „Împreună cu profesorul Traian Costea şi un grup de părinţi ai căror copii jucau volei, am ajuns la concluzia că cea mai bună variantă e să facem acest club. Am avut şi rezultate bune şi mai  puţin bune. Suntem încă la început”, a povestit fostul militar.

Până să devină un nume de referinţă în baschetul românesc, Dan Moraru s-a făcut remarcat în alt sport. Până la 20 de ani, a practicat voleiul, cu perspective frumoase. “Eram aproape să evoluez în prima divizie, dar, printr-o împrejurare, am ajuns să practic baschetul”, şi-a amintit profesorul. Ascensiunea sa a fost rapidă, un an şi jumătate fiind component al lotului naţional de tineret, apoi a urmat prima reprezentativă, pentru care a evoluat trei ani, în 27 de întâlniri. În cei 20 de ani petrecuţi pe teren, şi-a trecut în cont 3 titluri de coşgeter al Campionatului Naţional, fiind distins cu titlul de maestru al sportului.

Doar în top
Ultima parte a carierei de jucător şi-a petrecut-o la Braşov. Timp de 4 ani, şi-a ajutat echipa din teren, dar şi din postura de antrenor secund. În 1985 lua decizia să facă pasul definitiv către banca suferinţei, aşa cum i se mai spune locului ocupat de antrenori. “Am avut privilegiul, şi ca jucător, şi ca antrenor, să încep direct în Divizia A. Din 1965 încoace, am activat doar în primul eşalon ”, a remarcat Moraru. Vreme de 10 ani antrenor la formaţia feminină de sub poalele Tâmpei, apoi au urmat 6 ani la Dej. A trecut şi pe două echipe de băieţi, Universitatea Cluj şi Elba Timişoara, iar din 2002 a devenit antrenorul echipei arădene ICIM.

Adoptat de Arad
Dan Moraru a mai avut o experienţă la trupa de fete, în anii ’90. „Antrenam pe atunci lotul de senioare şi am făcut un cantonament la Arad. Echipa de aici tocmai câştigase primul titlu de campioană, iar mie îmi expirase contractul cu Fartec Braşov. Am fost antrenor timp de 6 luni, dar apoi a trebuit să mă întorc la Braşov”, şi-a amintit tehnicianul. S-a ataşat de oraşul de pe malul Mureşului şi de echipa de fete. „Nu avea cum să nu îmi placă în Arad. Iar în ceea ce priveşte echipa, scrie pagini frumoase în istoria baschetului feminin din România, începând din 1992 încoace”, a conchis Moraru.

Dan Moraru despre cele mai frumoase amintiri din carieră: „Am fost declarat Antrenor Emerit, dar şi medalia “Meritul Sportiv Clasa a II-a”, acordată de Preşedinţie pentru întreaga activitate. Am condus echipa naţională de senioare în 80 de meciuri, am reuşit două calificări la Campionatul European şi o medalie de bronz la Jocurile Mondiale Francofone de la Paris, desfăşurate în 1994”.

În perioada comunismului, un decret absurd a interzis artele marţiale. Cei pasionaţi şi mai vechii iniţiaţi se uitau mai tot timpul peste umăr. Dan Duma îşi aminteşte că îşi dorea să practice karate-ul încă de când era adolescent.
Însă abia când a împlinit 26 de ani a reuşit să intre în circuit la parametri normali. „Primii paşi i-am făcut în 1986, sub îndrumarea instructorului Avram Simion (2 Dan în karate şi 2 Dan în Judo), la clubul Sho-Ka-Do Arad. Îmi doream să fac acest lucru de foarte multă vreme, dar era perioada de prohibiţie comunistă, când era interzis. Am reuşit să dau cam greu de acest sport, dar, odată ce l-am găsit, m-a acaparat. De atunci muncesc”, îşi aminteşte Dan Duma.
Vreme de aproape 20 de ani, a fost ciclist, la Voinţa Arad.

Banzai. Propria cale
Anul 1993. Exact de Ziua Naţională a României, Dan Duma a decis să îşi urmeze propriul drum în karate. Pe 1 decembrie s-a născut clubul Banzai, afiliat la Federaţia Română de Arte Marţiale, departamentul Eureka. Coordonatorul direct e Shihan Mihai Cioroianu (8 Dan). Economist de profesie, acesta e considerat o figură marcantă a karate-ului românesc.

Revenind la clubul pe care îl conduce, Dan Duma şi elevii săi au strâns o zestre frumoasă de medalii, având în vitrina de trofee titluri de campioni naţionali, europeni şi mondiali. „Am muncit foarte mult de la înfiinţare şi până acum. În special cu echipa de performanţă. În fiecare an participăm la competiţii din România şi străinătate. Am reuşit să facem figuri frumoase acolo unde am fost, adică în ţări ca Ungaria, Serbia, Austria, Germania, Franţa, Italia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina”, a punctat.

Şi-a transformat clubul într-un reper al artelor marţiale de la noi, organizând anual Cupa Banzai. „Avem aici participare internă şi internaţională, cu sportivi din zona balcanică. Am fost ajutaţi, în câteva rânduri, şi de autorităţile locale, dar de doi ani colabărom strict cu Universitatea de Vest Vasile Goldiş. Domnul rector Aurel Ardelean e alături de noi, iar pe viitor, sportivii noştri vor fi legitimaţi şi la clubul Univest Arad, patronat de Universitate”, a precizat Dan Duma. Acum, sub comanda sa se pregătesc 30 de karateka.

Artele marţiale influenţează pozitiv
Pe lângă autoapărare, artele marţiale sunt recunoscute pentru disciplina interioară şi exterioară pe care le conferă celor care le practică. Valabil şi în cazul lui Dan Duma, care a vorbit şi despre celelalte amprente lăsate asupra sa de acest sport. „Influenţa şi-a spus cuvântul, în timp, în ceea ce priveşte liniştea psihică şi sufletească, coordonarea între activităţi, în planul mental şi în cel fizic. Nu mai vorbesc de întărirea organismului. Dar,. mai mult decât atât, ajută şi în organizarea timpului, atât la serviciu cât şi acasă”, a concluzionat arădeanul.

Dan Duma despre...
... stilurile de karate: „Diferenţele sunt de ordin tehnic, se referă la poziţii, mişcări sau lovire, dar, în esenţă, toate sunt de luptă şi sunt caracterizate prin forţă, rezistenţă şi hotărîrea practicantului. Nu se poate spune că unul e mai tare şi altul e mai puţin bun. Există doar practicanţi buni, slabi şi mediocri”
...shotokan: „Avantajul cel mai mare îl reprezintă faptul că Shotokan e cel mai practicat stil. Are cea mai mare răspândire pe glob. Despre acest stil există cele mai multe informaţii, aspect ce ajută atât la practică, cât şi la dezvoltare”.

Arădeanul conduce un club al cărui scop e să-i înveţe pe cei mici tainele jocului. La rându-i, s-a întâlnit cu sportul minţii de mic. Avea 4 ani când a început să joace, împreună cu tatăl său. „Ţin minte că în 1984 am mers cu părinţii într-un concediu la Băile Herculane. Acolo am văzut prima dată cum se desfăşoară un turneu de şah, era o competiţie feminină. M-am înscris şi eu la un club în Arad”, îşi aminteşte Alin.

I-a intrat definitiv în suflet pe timpul studenţiei. „N-am avut veleităţi de mare jucător, pentru că n-am avut timpul suficient să mă pregătesc. Am revenit în Arad după facultate, Asociaţia Judeţeană de Şah din Arad era condusă de Tiberiu Grozescu. El a repornit totul, organizând multe concursuri. Mergea dintr-o parte în alta, se zbătea, rezolva problemele. M-a cooptat în Consiliul Director al Asociaţiei, după care am devenit preşedinte”, şi-a descris Alin drumul, care avea să capete o notă proprie odată ce lua decizia să-şi înfiinţeze propriul club.

Mişcarea ia amploare
„Am format Vados, în ideea de a le oferi copiilor un loc în care să se formeze, aşa cum mi-aş fi dorit şi eu, dar nu prea aveam unde. Mai timid, am început să organizăm concursuri. Era mai greu, după câţiva ani de pauză, nici publicul nu mai ştia exact cum stăteau lucrurile”, a rememorat Alin Câmpeanu. Clubul Vados a intrat, treptat, în peisajul sportiv din oraş. Vara lui 2008 găzduia un turneu fără precedent în Arad. „Ared Open a strâns peste 120 de participanţi, cu mari maeştri internaţionali şi am acordat premii importante”, a punctat arădeanul.

Pentru copii
Activitatea cu copiii se desfăşoară pe două planuri. Şahul în şcoli, pentru care s-au pus bazele unui parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Elevi din patru şcoli arădene – Colegiul „Elena Ghiba Birta”, Şc. „Aron Cotruş”, Şc. „Ioan Slavici” şi Şc. „Aurel Vlaicu” - învaţă să joace gratuit. Câmpeanu şi colaboratorii săi nu urmăresc aici perfecţiunea, fiind vorba de copii de ciclu primar. Se concentrează pe beneficiile oferite de şah, care-i ajută pe copii să-şi dezvolte gândirea.

A doua direcţie are titulatura „Ared pentru copii mai inteligenţi”, e realizat împreună cu o firmă privată şi se ocupă de promovarea şahului. Anul trecut, Vados a mers la un important centru comercial din Arad, iar copiii i-au invitat pe clienţi la o partidă de şah. S-a oprit şi fostul căpitan de la UTA, Cristian Todea.

Alături de Câmpeanu, la Vados activează nume importante ale şahului arădean – Gherghe Telbis, Marius Cherecheş, Sorin Dumitrică, Bogdan Ionescu, Alexandru Colompar, Sandu Ungureanu, Cătălin Petho, Livius Ranta ori Cosmin Pitorac.

Intermezzo, prin corespondenţă!
Alin găsea o metodă originală de joc, la care apelau mulţi împătimiţi în urmă cu vreo 20 de ani: prin corespondenţă! În Era Internetului, pare greu de imaginat cum se desfăşurau lucrurile „Am văzut un anunţ în ziar, m-am înscris şi eu. Am primit regulile, cu timpii de gândire. Mutările se trimiteau prin cărţi poştale. Un concurs putea să dureze un an şi jumătate, dar era ceva frumos. Nu erau computere pe atunci, acum se joacă direct pe server. Deşi, e cu două tăişuri, pentru că la tablă poţi să ai altă prestaţie faţă de cea pe care o ai la computer”, a apreciat arădeanul.

Alin Câmpeanu despre
... ce trebuie să ştie părinţii unui copil care joacă şah: „În primul rând trebuie să ţină cont de faptul că şahul îşi poate pune amprenta şi asupra învăţăturii. În SUA s-au făcut şi studii care atestă acest lucru. Eu îl recomand tuturor copiilor. Părinţii trebuie să conştientizeze că şahul are un rol benefic în educaţie, nu e neapărat importantă performanţa”.
... şahul în România: „Începe să se dezvolte, mai ales în rândul copiilor. Sunt tot mai multe oraşe mari din ţară care se preocupă de acest aspect. Se organizează acum şi un Grand-Prix junior, cu premii foarte bune. Sunt multe concursuri şi acest lucru începe să se vadă prin numărul tot mai mare de copii prezenţi la campionatele naţionale. Încet-încet, va lua amploare, dar mai sunt multe de făcut. Modelul nostru e la Iaşi, acolo unde sunt peste 1 500 de copii pregătiţi în zeci de şcoli. Dar ei fac treaba asta de aproape 15 ani”.