Cifrele sunt impresionante. Imnul i-a cîntat de 36 de ori și are 6 goluri pentru națională. Lîngă UTA, în CV stau Poli Iași, Sportul Studențesc, Victoria București, Universitatea Cluj, dar și „stranierele” Panionios, din Grecia, și Aurillac, din Franța. Meciuri și goluri în Cupa UEFA, cu Sportul și Victoria, titlu de golgeter al Diviziei A în 1984, cu 18 goluri, o Gheată de Argint cucerită în 1988-1989, cînd a înscris 36 de goluri. Și driblinguri, fente și goluri aplaudate în lume. 

– Cum a fascinat UTA un copil la începutul anilor 1960?

– Îmi plăcea fotbalul de mic. Stăteam în curte la cantina de la UTA, părinții mei lucrau acolo, iar jucătorii Domide, Axente, portarul Coman sau Ilie Moț veneau la masă. Până se servea, jucau fotbal și mă mai băgau și pe mine în poartă, ca să fie la număr. Văzându-i, mi se părea că sunt eroi. Erau eleganți, părinții mei se uitau la ei cu admirație. Așa că, hai la stadion, la antrenamente. Stăteam după gard și mă uitam la ei. Alteori, jucau popice în sala din spatele stadionului și nu avea cine să le ridice popicele. Așa că am fost și copil de popice, să zic așa! Mai târziu, generația lui Gornea, Lereter, Petescu, Domide, Brosovszky, Șchiopu, Czako, Pojoni, Biro, Axente și ceilalți, a câștigat campionatul. Primul lor titlu l-au câștigat după ce au învins 2-0 la U Cluj, am fost și eu în tribună cu taică-meu. Nu realizam exact ce se întâmplă, aveam 10 ani, dar, în 1969, chiar de ziua mea, i-am cerut voie să mă înscriu la fotbal. Înscrierea însemna un șir de teste cu nea Dan Alexandru, după al patrulea trial m-a legitimat. Am prins toată pleiada de antrenori de acolo, foștii mari fotbaliști din anii 50-60. Pe zgura din spatele terenului am învățat de la ei ce avea să îmi prindă bine mult mai târziu. Terenul mare de iarbă l-am văzut doar pe la 14 ani. În rest, nu aveam voie.

– Debutul la prima echipă s-a produs timpuriu.

– Când aveam 17 ani, am fost împrumutat, împreună cu Kapesz, de către Vagonul Arad. Fiind junior, aveam posibilitatea să joc, era regula cu un junior în teren la Divizia B, iar Kapesz avea ocazia să se rodeze. A fost un an bun pentru amândoi, eu am marcat 7 goluri în 30 de meciuri și am fost solicitat de domnul profesor Jackie Ionescu să fac parte din lotul UTA-ei. Bătaia era foarte mare, nici nu mă gândeam să prind prea curând un loc. Dar am muncit. Antrenamentele cele mai grele erau după meci, domnul Bacoș ne prelua pe cei care nu jucam şi compensa lipsa jocului.

Am debutat la Satu Mare, Olimpia ne-a învins atunci cu 2-0, aveam 18 ani și jumătate. Am jucat după aceea două meciuri ca rezervă, alte opt n-am mai intrat. În iarnă am întâlnit Argeșul lui Dobrin, am fost trimis în teren în minutul 81. Pe final, Domide a centrat din corner și eu am dat mingea în poartă, era minutul 89 sau 90. Primăvara lui 1978 a coincis cu titularizarea, de atunci n-am mai ieșit din echipă.

– Ați rămas pe retină drept fotbalistul căruia era greu să i se ia mingea.

– Am muncit mult. Aveam și forță nativă, am dezvoltat-o în timp, m-a ajutat foarte mult în duelurile cu adversarii. Era greu, întradevăr să-mi iei mingea.

– Iar adversarii erau și ei puternici.

– Sigur. Toți fotbaliștii de dinainte de 1990 aveau altă structură.

– De ce s-au schimbat lucrurile? E o întrebare care se tot repetă.

– Nu știu. Poate Capitalismul. Zi-mi un fotbalist conceput după 90-91 care să spună ceva în fotbal. De la noi în țară.

– E greu de dat un răspuns pe loc.

– În toate orașele erau fotbaliști. Nu vreau să jignesc generațiile actuale, dar părinții, parcă, n-au mai mâncat atât de sănătos, de la salam de soia s-a trecut la turcisme. Sincer! Dacă ne uităm la fotbaliștii care joacă și în Liga I și la Națională, nu prea au fizic. În trecut, orice echipă avea un număr 10 care era număr 10, un portar – portar, fundaș central – fundaș central și un vârf – vârf. Acum, nu știu dacă poți alege. Nu pomenim de străinii importați la kilogram. Scoate-i din echipel de la Petrolul, Astra sau CFR și ce mai rămâne? Steaua campioană forever!

– Care a fost cel mai frumos moment petrecut ca fotbalist la UTA?

– Cred că repromovarea în campionatul 1980-81. Am trăit o satisfacție imensă. Locul UTA-ei era în Divizia A. Acel meci cu Buzău mi-a lăsat un gust amar, am pierdut după bare și atâtea ocazii. Al doilea vine din altă postură, în 2006 când UTA a jucat din nou în Liga I și, datorită conjucnturii, am fost și eu acolo să ajut la bunul mers.

– Stăruind la momente frumoase, golul cu Germania de la Euro 84…

– A fost momentul culminant al carierei mele. Sau apoteoza. Mai ales că ieșisem și golgeterul României în sezonul 83-84, după ce am plecat de la Arad la Sportul?

– Descrieți golul?

– Rednic a dat pasă la Klein, el a lăsat-o să treacă, am preluat și am tras la colțul scurt. Imediat după aceea am mai avut o ocazie mare de tot, dar n-am reușit să înscriu, a scos Schumacher. Am lovit cu exteriorul dreptului. Trebuia să trag cu stângul.

– Germanii erau titani și la acea vreme.

– Erau vicecampioni mondiali, în 1982, apoi, în 1986, au repetat performanța. A fost frumos. Am jucat contra Spaniei, am pierdut cu Portugalia, la acel Campionat European. Cum a spus și Pițurcă, nu suntem obișnuiți meci important la trei zile.

– Calificarea la Euro 84 a însemnat și afirmarea lui Mircea Lucescu, antrenorul. Care e secretul lui?

– Munca. Știința de a se face înțeles de jucători. Libertatea acordată jucătorilor. Aceleași antrenamente le face și acum.

– Putem vorbi de un antrenor sută la sută deschis?

– Din toate punctele de vedere. Un om care vorbește șapte limbi nu poate fi încuiat. A reușit și în afaceri și în fotbal. Eu nu pot decât să-i mulțumesc că m-a selecționat în echipa națională din Divizia B. Prima dată am pierdut la Karl Marx cu RDG-ul. Cred că îl interesa un jucător cu calitățile mele lângă Cămătaru, lângă Balaci, lângă Gabor, care erau titulari. Apoi, a început să aducă alți jucători care să fie în jurul meu, gen Mateuț. Nu vorbim de Hagi, el era în ascensiune la 18 ani. A prins primul meci titular la Oslo, în 1983, cu Norvegia.

– O primă mișcare de la UTA a fost în direcția Poli Iași, apoi ați ajuns la Sportul.

– Am avut șansa să nimeresc într-o echipă care mi se potrivea. Boemă, cu jucători inteligenți, deschiși la orice, talentați. E o poză pe un site, Salvați Sportul, din 22 de fotbaliști, 18 au jucat în echipa națională. Spune foarte multe lucruri. Am arbitrat campionatul României în perioada 83–86. Nu aveam posibilitatea să fim pe locul 1, eram blocați de Steaua și Dinamo.

– A fost și lupta fraților Valentin și Nicu Ceaușescu?

– Al nostru nu se implica.

– Dar era apropiat de echipă?

– La o discuție l-am văzut. A venit în cantonamentul nostru înaintea unui meci cu Dinamo, i-a spus președintelui că avem 5,000 de lei primă, s-a apucat să fumeze Kent, a întrebat dacă mai sunt alte probleme, noi am ieșit, ei au rămas să discute mai departe.

– La Sportul au fost vremuri europene!

– An de an. Și cu Mircea Sandu, și cu Hagi am jucat.

– Pe Hagi îl aduceați și la Arad în vacanțe, la un tenis cu piciorul.

– Eram apropiați. Vorbim și acum. El are afacerile lui, BRD, reclame, „probleme” cu Viitorul.

– Urmează Victoria București, o echipă să-i spunem controversată, dar cu mulți fotbaliști de valoare.

– Așa controversată cum a fost, am ajuns în primele 8 din Europa, în primăvara europeană. Ghinionul a fost că am dat de Dynamo Dresda, unde jucau Ulf Kirsten, Matthias Sammer, Torsten Gutchow, Ralf Minge, internaționali RDG, toți trecuți în naționala Germaniei după unificare. Am făcut 1-1 la București, dar la Dresda ne-am prăbușit, ne-au dat 4-0.

– După Revoluție, ați jucat în Grecia și Franța, la Pannionios Athena respectiv Aurillac.

– În Franța am stat doar 5 luni. Ca fotbalist și profesionist! Munceam de la 8 dimineață la 18,00 seara, iar de la 18,30 la 21,30 eram la antrenament.

– Apoi U Cluj…

– Și la Cluj am avut o perioadă bună, cu Remus Vlad. El mi-a spus clar, te țin cât poți să mă ajuți. Atât m-a și ținut!

– Ați revenit la UTA într-o poate ultimă generație cu adevărat puternică a Aradului, fără a dori neapărat ca afirmația să însemne un verdict în această privință…

– Am reușit victoriile cu Dinamo și Steaua. Au fost fotbaliști. Aveam și antrenor bun, Popa Ionuț. Și pe nea Nicu Dumitrescu director tehnic. Și pe Gigi Borugă. Un triumvirat OK, domnul președinte Ioan Pop, fost fotbalist la UTA și la Poli Iași, era alături de echipă.

– Dacă acea generație ar fi avut susținerea meritată, am fi putut vorbi altfel de UTA astăzi?

– Sunt 20 de ani de atunci… Aveam valoare. Dar fabrica era gata.

– Vine trecerea la antrenorat.

– Am avut șansa să fiu secundul domnului Jackie Ionescu în campionatul 95- 96, UTA era la bătaie la promovare cu Foresta Fălticeni și Jiul Petroșani. Dezamăgit de ce s-a întâmplat, domnul profesor m-a propus lui Ologeanu ca soluție pentru banca tehnică, iar el a acceptat. După pregătirea de vară, am susținut un turneu la Timișoara, iar Dronca și Bebe Mitu au fost vânduți în Croația. Poate și faptul că s-au pregătit bine la Moneasa a adus bani în contul clubului. Am reușit să mergem înainte, chiar dacă nu erau bani. Echipa trăiau din birtul lui nea Laci Korosi și ceva sponsorizări. Jucătorii aveau puterea să joace, dar buzunarul ne ardea pe toți. O grupare, o enitate, din Arad s-a gândit că poate face mai mult decât noi și a pus la cale un, pot să pun, puci. A venit președinte domnul Domide, domnul primar Branc era și el alături, Dorel Cura și Viorel Sima erau în conducere,. Eu am lăsat echipa la minus 1. S-au salvat greu de tot. Iar eu am plecat la Baia Mare după două săptămâni. Echipa s-a salvat, mi s-a oferit alt contract, am jucat primul meci de campionat, dar meciul doi nu, că patronul, domnul Schorsch, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire! Am venit la Universitatea Arad, cu domnul Marconi, și domnul Pința era acolo, să facem echipă, iar în 98 am plecat la Oradea. După 5 etape, cineva l-a propus pe Gabi Balint, eu am trecut director sportiv, trăgeam la promovare, dar conjunctura a făcut ca domnul Știube, patronul de atunci, să aibă probleme financiare.

– Și v-ați întors la Arad.

– Am făcut niște „meditații” pe terenul doi de la Vagonul, cu niște copii. Fosta echipă Motorul era mutată la Socodor, iar după o înfrângere mi-a propus domnul Palcu să facem echipă. Am promovat în C, am câștigat Cupa României faza pe județ, un an am stat în C, când a promovat CFR Cluj, iar anul următor a venit rândul nostru să promovăm. Am stat campionatul 2002-2003, apoi am rupt colaborarea, din mai multe motive. Și acolo a fost o trădare. L-au trădat unii pe domnul Palcu. Punct.

– Și, din nou, la UTA.

– La UTA era domnul Sandu Ion, iar domnul Gherghel mi-a propus să mă duc director sportiv. Era discuție și ca antrenor, până la urmă a fost ales domnul Iorgulescu, iar eu mi-am făcut treaba de director sportiv. În 2005, domnul Sandu a renunțat, s-a schimbat schimbarea, a venit domnul Dekany, nu finanțator, ci președinte. A încercat să ducă UTA mai departe, dar s-a ajuns la retrogradare, am fost și eu cu Borugă la eșec… După aceea, în 2006 am intrat iar în pâine. A mers bine primul an în Liga I, apoi au venit disensiuni vizavi de investițiile făcute de cei doi investitori, care nu erau conforme cu cele convenite verbal. Dacă se puneau pe hârtie toate, eu zic că și acum UTA era în Divizia A. A fost și ambiția domnului Bara de a demonstra că poate singur, dar echipa a retrogradat.

– Și ne apropiem de prezent.

– Din 2009 am continuat cu domnul Sandu, am început un proiect la Gloria, am cumpărat 14 jucători de la Atletico, dintre care Bălgrădean și Țucudean au ajuns în Liga 1. A trecut o etapă, așteptăm să mai găsim copii, să putem să îi creștem, să îi valorificăm mai departe. Acum avem copii buni, antrenori, atmosferă sănătoasă, conducere executivă ok, domnul Zăhoi, eu. Oricine și-ar dori să lucreze în asemenea condiții. Nu râvnim nici unii nici la alții, ne mulțumim cu ce avem. Dacă putem, să promovăm. Anul trecut am luptat cu Ineul, am făcut 83 de puncte doar în teren. Suntem nemulțumiți, și patronul e, că nu am reușit să terminăm pe primul loc. Și vrem mereu să promovăm jucător în prima ligă, e obiectivul principal.

– Prin anul 1976, să zicem, își închipuia cineva că se va ajunge să se regăsească UTA în situația de azi?

– A, nu… După război, nu mai era altă echipă cu meciuri consecutive pe prima scenă ca și UTA. Am căzut, apoi numărul de jocuri a rămas cam tot același. Dacă băteam atunci Buzăul, era UTA eternă. Fabrica, sindicatele, primăria, județul, primul secretar, toți erau aproape. Era sprijin dacă nu retrogradam.

– Sunt regrete?

– Puteam să fac mult mai multe performanțe. M-am complăcut la un moment dat într-o viață liniștită.

– Și așa sunteți arădeanul cu cele mai multe selecții în echipa națională, 36.

– Sunt, am înscris și goluri la națională (n.r. 6), am ieșit al doilea golgeter din Europa în 88-89, primind gheata de argint. Am avut satisfacții, dar puteam avea unele mult mai mari. Îmi pare rău că n-am reușit în 86 să ne calificăm la Campionatul Mondial din Mexic, măcar egal dacă făceam cu Irlanda de Nord la București eram locul 1 în grupă. Noi am bătut Turcia la Izmir, iar Irlanda a făcut egal în Anglia. Atunci s-a făcut schimbul de generații la națională, s-a schimbat Ministerul de Interne și a avenit Ministerul Apărării (n.r. locul lui Mircea Lucescu a fost luat de Emerich Jenei). Să ai 104 meciuri în campionat fără să te bată nimeni… (n.r. cazul Stelei). Aveam calități, dar nu aveam motivație.

– S-a pus în discuție să jucați la Steaua sau Dinamo?

– La Dinamo, în 1989. Nea Mircea Lucescu mă făcea căpitan.

– Și ce s-a întâmplat?

– A venit Revoluția. În 3 ianuarie, toți de la Victoria am fost trecuți în rezervă. Dinamo a rămas! Ne-au chemat pe noi și pe cei de la Flacăra Moreni, pe morenari, la București, în sala de ședințe a Poliției Capitalei. Ne-au comunicat că trecem în rezervă, noi am spus „Să trăiți!” și asta a fost.

– Care a fost cel mai bun conducător cu care ați lucrat?

– Am lucrat foarte mult la Sportul cu domnul Gheorghe Banciu. La Victoria, cu domnul căpitan Dumitru Dragomir, comandantul clubului. M-am înțeles bine cu toți, inclusiv cu domnul Berar, la Gloria, mai are scăpări, dar încearcă să și le înlăture. Dar e un profesionist în tot ce face.

– Fotbalistul cu care v-ați „simțit” cel mai bine pe teren?

– La Sportul, cu Hagi, la UTA, cu Domide, la Iași, cu Simionaș. La Victoria și la Cluj, cu toți, la UTA, revenind, la fel. Chiar și la Motorul, unde jucam libero în Divizia C!

– Greu emiteau oaspeții pretenții în Aradul Nou!

– Era mai greu pentru ei, terenul era mai mic, iar mingile erau pătrate și puține. Apropo de mingi: avem un dealer în Arad, nu-i dau numele, care duce mingi. Vreo 10 a dat la Sîntana, 10 la Criș. Dar când ele joacă cu Gloria, au una sau două. O să-l rog să nu mai vândă mingi în alte părți. Când vom întâlni Criș și Sîntana, o să avem şi noi o minge mare și una de tenis!

– Fotbalistul pe care l-ați antrenat și a avut cel mai bun randament?

– Pot să spun că Mariș, până la un anumit moment. Putea să performeze când l-am trimis la Național. Dar lui i-a plăcut Aradul.

– Nu concluzionăm, pentru că activitatea e în plină desfășurare.

– M-aș bucura să poată să joace mai sus cât mai mulți din Centrul de copii de la Gloria pe care îl consolidăm. Emulație există la nivelul antrenorului, conducerii, patronului, sper să iasă bine. Mi-aș dori, pentru arădeni, UTA care e UTA să rămână în liga a doua, iar anul viitor, cu conducerea asta, cu alta, să aibă aspirații mai mari. Mi-al dori ca fotbalul din Liga a III-a să dea o echipă în liga a doua pentru la anul. La nivelul ligii a IV-a, meciurile să joace doar pe teren, iar cei care conduc fotbalul județean, președinte, Comitet Executiv, să facă totul pentru asta. Și noi să dăm cât mai mulți jucători sus.

Radu Romanescu