„Bătrîna Doamnă” a fotbalului românesc, cum o numea Ioan Chirilă,  dădea pe vremuri ora exactă de la Arad, dar acum are un singur punct în divizia B. Statuia lui Iosif Petschovsky stă încremenită în fața stadionului, iar legenda titanicului fotbalist pe care-l reprezintă a rămas astăzi unicul moment de bucurie al suporterilor arădeni. La exact 45 de ani de când Petschovsky se stingea, vechii fotbaliști ai Aradului, reuniți lângă Gheorghe Vaczi, Gabor Biro sau Flavius Domide, i-au chemat pe cei de la Craiova Maxima să-l comemoreze pe Domnul Fotbal. Iar prezența lui Ladislau Petschovsky, fiul cel mic al lui „Csala”, a adus și magie în oraș.

– Domnule Petschovsky, să începem cu zilele frumoase ale dumneavoastră din iarbă…

– Mergeam cu frate-meu pe ascuns la antrenamente. Tata ne-a spus „Vă rup picioarele dacă vă prind la fotbal!” El a fost conștient că nu putem să trăim ca jucători în umbra lui. Nu la UTA, ci la AMEFA, acolo am început. Poate a avut dreptate, eu am jucat puțin, foarte puțin în Divizia A, la UTA. Două meciuri. Unul, în Cupă la București, cu Steaua, în repriza a doua. Și odată când a fost taică-meu antrenor, la Oradea. Am avut întâlnire cu unul din frații Szakacs, m-a pus pe bandă, cântăream vreo 68 de kilograme… Cu Vagonul a fost perioada mea cea mai bună. M-au luat de la UTA juniori și în doi ani am intrat din Divizia C până în Divizia A (n.r. unicul an al Vagonului în A, 1968-1969).

Din păcate, nu am rămas în prima divizie, cele două colective din Arad, UTA și Vagonul, nu s-au înțeles, adică antrenorul Toma Jurcă nu s-a înțeles cu Nicolae Dumitrescu. Cred că dacă UTA ne lăsa un punct, ne salvam. I-am bătut la ei acasă, dar când aveam nevoie de puncte să nu retrogradăm, ne-a bătut UTA la noi, 5-3. Așa a fost, în viață nu merge tot cum îți propui. Eu nici n-am sperat să ajung în apropierea lui taică-meu. A fost conștient că din noi nu vor ieși jucători așa buni cum a fost el. De exemplu, el n-a înțeles cum să nu poți să faci un stop, sau să tragi un corner, pentru el era jucărie. Dacă asta nu poți, atunci ce poți? Pentru el era natural. Poate de asta nici la UTA n-a fost antrenor decât jumătate de sezon, cu Reinhardt împreună. Atunci am fost și eu în lot, dar mai mult pe bancă.

– Dar ați făcut parte dintr-o generație bună la Vagonul.

– Da, cu Toma, Vați, Macavei, Mulroth, Schweininger, Boroș…

– Iar după promovare au venit Sfârlogia, Adam…

– Atunci au început să aducă „legionari”, pe Adam l-au luat că era în Cetate la militari. Nu vreau să spun că au fost materialiști, dar n-au fost arădeni. Am întrebat pe cineva câți arădeni sunt în echipa UTA-ei azi, mi s-a răspuns că trei. Dacă te gândești…

– Ați jucat o perioadă și la Constructorul Arad, în Divizia C.

– Acolo a fost distracție. Există o poză de echipă, acolo încă nu am barbă. Aici e o poveste, am fost la Mare, mi s-a născut băiatul și mergeam cu căruciorul, iar lumea spunea: „Vin decrețeii!” Așa m-am enervat, că m-am hotărît, îmi las barbă! Mai târziu, eram la hotelul Astoria cu niște prieteni și am fost cam gălăgioși când am ieșit. Ne-a oprit pe stradă un securist în civil. M-a legitimat, norocul a fost că am avut buletinul la mine. Dar s-a uitat în buletin și a zis: „Ăsta nu ești dumneata, vezi pe poza asta barbă?” Aveți dreptate, i-am răspuns. Sau tai barba, sau schimbi buletinul, a hotărît! I-am spus că schimb buletinul! A scos un pix, a tras două linii pe el, a semnat şi în 48 de ore a trebuit să-l schimb. Soția lui Feri Dvorjak, care lucra la Evidența Populației, s-a mirat că nu m-a arestat. Am întrebat-o de ce, și mi-a răspuns că omul era șeful securității de la regiunea Arad. Și de atunci am rămas cu barbă.

[La Constructorul, în 1973. Sus – Papp, Kettenstock, Lăzureanu II, Petschovsky II, Mercea II, Pecican, Szabad, Henegar. Jos – Bura, Dodean, Beșcucă, Țamboi, Orădan, Petschovschi III, Dobai, Romanescu]

– Și ați schimbat buletinul?

– L-am schimbat! Povești vânătorești. O singură dată am mai tăiat-o, când fetița mea avea 5 ani. N-a observat, până am început să vorbesc să-i atrag atenția. M-a remarcat, arăți urât, tată, las-o să crească la loc. La Constructorul, când jucam la țară, lumea striga „Domnu Părinte! Domnu Părinte!” A fost frumos, dar am făcut ruptură musculară și s-a terminat povestea.

– La ce vârstă?

– La 23 de ani. Culmea a fost că aveam în Arad doi ortopezi foarte buni, doctorul Mișca și doctorul Georgescu. Au fost capacități, și de la București veneau la ei să se trateze. Nu știu de ce n-au înțeles ce era cu mine. Doctorul Tomescu, de la Națională, era târziu când am mers la el, a văzut din prima că am ruptură musculară cicatrizată și mi-a spus că nu mai are ce să facă. Dar am o meserie bună, sunt tehnician dentar, acum în pensie, iar în Germania am avut șansa să îmi fac laborator. Acum și băiatul meu are laboratorul lui. A devenit o tradiție. Cât rămâne, nu știu. Și fiul fratelui meu e tot tehnician dentar.

– Dumneavoastră ați fost primul din familie care a plecat în Germania?

– Eu am plecat primul. Taică-meu e de origine germană, cu toate că a jucat de 3 ori în naționala Ungariei. E șvab timișorean. Așa am putut să ne ancorăm în Germania, Federală pe-atunci.

– Fratele dumneavoastră a avut și el un drum în fotbal

– Am jucat foarte puțin împreună la Vagonul și Constructorul. Cred că cea mai bună perioadă a avut-o la Crișul Oradea, când era militar. Sau poate, totuși, Cugirul, când tata a antrenat acolo. Au intrat din Divizia C în Divizia B. El era foarte tehnic, dar mai lent, a economisit tot timpul. Pentru asta, și taică-meu zicea: „Dacă aș putea să vă amestec și dintr-unul să fac fotbalist și din celălalt altceva, atunci ar fi bine”. Frate-meu a fost foarte tehnic, dar mai încet, eu am fost luptător și periculos la poartă.

[Fotografie din cartea lui Aristide Buhoiu are în descriere o mică eroare. Aici, Petschovsky e alături de fiul său cel mare, Joska]

– Ați împărțit calitățile…

– A fost un băiat foarte bun. La cinci ani după mine a venit în Germania. A lucrat într-o fabrică de rulmenți, ca maistru. Acolo totul e automatizat, din când în când scotea câte un rulment și îl măsura cu micrometrul. N-a avut mare lucru, doar că lucra și în trei ture, mai greu ca și mine, dar i-a mers bine, n-a regretat. Prima dată n-a vrut, dar l-am lămurit. Din păcate, s-a îmbolnăvit, a făcut o tumoare la cap și a murit acum cinci ani. Trece timpul…

– În Germania ați mai avut tangență cu fotbalul?

– Sigur! Am jucat la o echipă studențească. Genunchiul revenise, am văzut că merge, dar un student mai baban m-a prins odată pe picior greșit, chiar cel de sprijin, și mi s-a dus din nou, am avut și o ciupitură de menisc. Mai fac și acum sport, am o trupă de bătrâni, cel mai în vârstă are 80 de ani, cel mai tânăr 55. Dar facem voley-ball, ca fetele. Avem o oră gimnastică, două ore voleyball și două ore birt, repriza a treia! Dar urmăresc fotbalul, am două stații românești. Știu câte ceva de UTA și ce e de jur-împrejurul ei. Din păcate, doar Timișoara mai are echipă. În rest, Craiova, UTA… Nu știu Oradea, Târgu Mureșul cum stau.

– În divizia a doua.

– E păcat. Mai speram să mă întâlnesc cu Jenei, am jucat, bine, e exagerat spus că am jucat cu el, eu eram la pitici, el la prima echipă de la UTA. Apoi Imre a plecat la Steaua.

– Avându-l în casă pe Iosif Petschovsky, se putea să aveți alți eroi?

– Bineînțeles că el a fost. Dar mi-a plăcut și rivalul lui tata, Ozon. Pe perioada mea, mi-au mai plăcut Pîrcălab și Dobrin.

– Nu se supăra tatăl dumneavoastră dacă îl tachinați cu Ozon?

– Nu, cred că, direct, nici nu i-am spus. Mi-a plăcut și jocul lui Ozon, a fost o vulpe, jucător bun. Iar despre noi, pot să spun că tata a fost mai degrabă prieten. Mergeam împreună la pescuit… Nu i-a plăcut că am devenit fotbalist, cu toate că am o poză într-o carte, unde ne ținem de umeri.

Era după un meci în care am dat două goluri, în culorile Vagonului. Atunci a venit la meci pentru prima dată, m-a felicitat și s-a împăcat cu ideea, că totuși, dacă nu la nivelul lui, jucăm și noi fotbal. Chiar când s-a născut băiatul meu, îi spunea: „Din tine fac fotbalist cum am fost eu!” Dar doi ani a avut când a murit tata. Din păcate, putea să mai trăiască puțin…

– Chiar azi (n.r. întâlnirea a avut loc duminică, 6 octombrie) sunt 45 de ani…

– Băiatul meu are acum vârsta tatălui meu când a murit. Culmea e că tata nici nu a fost așa de conștient atunci ce tânăr era. Îi spuneam „Bătrânul”, iar el îmi răspundea că șoseaua de la Timișoara e bătrână, nu el. Acum, când mă gândesc că eu am 67 de ani și băiatul meu are 47… Fiul meu tot timpul îmi spunea „să vezi că o să mor ca bunicul”. Mă rog că nu e așa! Am şapte nepoței – cinci băieți și două fete. Nepotul mai mare e pasionat de computer, are 22 de ani. Băiatul meu locuiește acum în Ungaria, și mai are un fiu de 5 ani, merge la antrenamente la fotbal, dar poate dacă dă și el de computer… Asta e problema tineretului. Asta e viața modernă, dar dacă mă gândesc că UTA n-are o pepinieră bună…

– Iosif Petschovsky vine dintr-o generație de aur a Aradului, din care mai făceau parte nume grele. Cum arătau uriașii văzuți de aproape?

– Farmati a fost foarte bun prieten cu tata. De fapt, prima dată baronul Neuman l-a cumpărat pe taică-meu de la Cluj, apoi a venit și Farmati de acolo, mai mult pentru tata. Mercea ne-a fost vecin, la fel și Dușan, ei doi și tata au primit terenuri de la oraș și ajutor de la UTA ca să-și facă locuințele. Cu ei relații erau mai strânse. Taică-meu a avut o motocicletă cu ataș pe care urcau toți treu și mergeau pescuit pe la Tămașda, Vladimirescu. Și cu Reinhardt, Carpinecz, Serfozo, Boitoș, portarul Kiss, au fost prietenii frumoase.

– UTA are în istoria ei un antrenor de juniori despre care nu se știu prea multe, Adalbert Sida. Sau Sida-baci.

– Un om interesant, cu simț extraordinar. Dacă nu era el, terminam și mai repede cu fotbalul. Cândva, înainte de prima echipă, eram la tineret. Am jucat bine acolo, am dat și goluri, a venit nea Dan Alexandru, să mă ducă la CFR. M-au legitimat, am jucat două meciuri, apoi au început să mă țină pe bancă. Le-am spus că nu pentru asta am lăsat echipa de juniori de la UTA și am hotărît să mă las de fotbal. Un an n-am jucat, iar Sida-baci a venit după mine, aveam încă vârsta de juniori, m-a lămurit, „hai că e păcat, știu că ești periculos în fața porții”. Am și câștigat campionatul și m-a luat Vagonul. Sida-baci era șeful la juniori, unde era altfel de concept, nu că eu sunt marele antrenor de la prima echipă şi nu mă interesează. Tot timpul s-a ținut legătura cu cei de la juniori. Așa a s-a ridicat și Axente.

[UTA, finalistă în Cupa României. Sus – Dumitrescu, Bakos, Donciu, Petschovsky III, Weichelt, Țîrlea, Metskas, Biro, Domide, Reinhardt. Jos – Pantea, Czako II, Jac, Axente, Damian, Floruț, Chivu, Igna.]

– Și Mircea Axente și Viorel Sima au povești uimitoare cu tatăl dumneavoastră antrenor la juniori.

– Au fost talente. De asta m-am mirat că UTA nu prea are acum pepinieră. Îmi amintesc şi la Constructorul că profesorul Henegar tot timpul lucra, schimba, umbla după jucători care vroiau să se lase…

– De acord că era pasiune mai mare în trecut?

– UTA campioană a primit biciclete și prosoape. Acum, jucătorul nu stă de vorbă dacă n-ai câteva sute de mii. Taică-meu, după 25 de ani, a primit ca Maestru Emerit al Sportului, o motocicletă, era un lucru mare. Acum eu bănuiesc și cred, și în Germania sunt multe echipe, vin jucători doar pentru bani. Bayern și Dortmund au nemți, dar și acolo dacă te uiți au legionarii lor, să le zicem așa. Nu se compară, e comercializat. Și acolo am văzut interviuri cu Fritz Walter, Uwe Seeler, spuneanu că nu se compară situațiile. Fiecare a avut munca lui, se adunau la naţională, era super, jucau pentru țară, pentru echipă. Acum, dacă nu sunt bani…

– Atașamentul lui Iosif Petschovsky față de UTA și Arad e știut.

– A fost pentru Arad și pentru UTA. A fost arestat, așa l-a luat Steaua. L-au ținut într-o cameră, până n-a semnat, nu i-au dat drumul. Îi aduceau mîncare, până le-a spus „Bun, mîncare îmi tot dați, dar aduceți-mi și o minge!”. Cred că lumea știe povestea. A fost ideea să ne ducă și pe noi, copiii, eram în gimnaziu, cum a plecat Pîrcălab. Tata a spus nu, iar după doi ani cei de la CCA au văzut că e al Aradului. Al Mureșului. El a fost arădean, cu toate că s-a nsăcut la Timișoara. M-am mirat că a preluat Cugirul, dar era acolo unul Despa, și el era pescar, i-a spus că știe locuri bune de pescuit!

– Cu Baronul Neuman, relațiile erau apropiate, el fiind și nașul de botez al fratelui dumneavoastră.

– Da. Și asta e o poveste. Baronul și-a luat în cap să facă echipă mare, a luat tot ce era mai bun. Taică-meu a vorbit cu el, la Palatul Pionierilor, unde locuia Baronul atunci. Știu că mi-a povestit  că Stibinger, Lorant sau Bonyhadi jucau pentru cocoșei de aur, depuși imediat la bancă în Elveția. De fapt, ei imediat după ce Baronul a căzut, au și plecat, doar Stibinger a murit tânăr. Când l-a întrebat pe taică-meu ce pretenții are, i-a spus că are doi copii mici acasă și că vrea o șuncă, să aibă ce mînca!

[Fotografie din cartea lui Aristide Buhoiu – Joska Petschovsky II, Laci Petsckovsky III, Iosif Petschovsky]

A primit-o, plus un album cu timbre cadou. „Puteai să primești un sac de bani de la mine!”, i-a spus baronul după ce a semnat. Dar tata a fost pentru familie, nu s-a gândit să facă avere atunci. Au avut însă o relație bună, Baronul a văzut că nu e materalist, ci sufletist. Dacă nu mă înșel, cu Feri-Baci era la per tu. Iar stadionul merită să poarte numele Baronului, a făcut mult pentru Arad, nu doar pe plan sportiv. El, totuși, a fost cineva. Nu era capitalist-capitalist, ci un capitalist mai social, mai deschis, mai apropiat de oameni.

– Așteptăm cândva un Petschovsky fotbalist?

– Poate un strănepot de al meu! Nepoții tot îmi spun când vin la Arad: Oppi (n.r. Bunicule), adu-ne tricouri de la UTA!

Radu Romanescu