Cea mai recentă după-amiază fotbalistică arădeană, cea a spectaculosului meci cu FC Argeș, a avut parfumul unic și fermecător al Bătrânei Doamne: un erou de odinioară s-a întors în locul în care a reușit atâtea și atâtea victorii. Familia roș-albă a trăit imensa bucurie să îl aibă în mijlocul ei pe marele Attila Kun!

Vârful de atac care cucerise tribuna arădeană în prima jumătate a anilor 70 s-a născut pe 9 martie 1949 la Oradea, iar la UTA a debutat în anul 1971. Vicecampion în anul 1972, a devenit actor principal în trupa care realiza acel superb parcurs în Cupa UEFA, pe când la Arad se respira aer de primăvară europeană.

Kun II, așa cum a rămas în amintiri, era adorat de suporterii arădeni. I-a bucurat mereu cu golurile sale. Statistica spune că în 105 meciuri a îmbrăcat tricoul roș-alb și a marcat 35 de goluri, între 1971 și 1974. „Tricolorul” României l-a purtat de 20 ori și a înscris 3 goluri. De la UTA s-a întors la prima dragoste, FC Bihor, acolo a început apoi cariera de antrenor și a continuat-o în Germania, unde s-a stabilit începând cu anul 1985. A avut și o școală de fotbal, iar din acest an e președinte de onoare la FC Bihor.

Cu puține clipe înainte să fie aplaudat de întreaga Arenă Francisc Neuman, atacantul de odinioară i-a povestit fostului nostru coleg, Radu Romanescu, că exact acum patru decenii a văzut ultima dată orașul nostru. Attila Kun a oferit lovitura de începere a meciului cu Argeșul, iar la marginea terenului îl așteptau – cu un tricou al echipei de azi și suveniruri marca UTA – doi atacanți din alte generații roș-albe,Gyuri Vaczi II și Claudiu Drăgan. Cei doi l-au invitat mai apoi la o repriză a amintirilor, alături de colegi de odinioară, precum Mircea Axente, Mihai Jivan, Ioan Bedea, Liviu Giurgiu, decanul de vârstă utist Christos Metskas, și mai ”juniorii” Vivi Vancea și Adi Negrău. Radu Romanescu l-a „răpit” puțin din mijlocul lor pentru o poveste dedicată tuturor arădenilor, apărută pe uta-arad.ro.

– În urmă cu câțiva ani, prietenul nostru comun Viorel Vancea ne mărturisea că, atunci când a început fotbalul la Oradea, el și toți puștii din acea generație își doreau să ajungă precum Attila Kun. Dumneavoastră ați tins către un fotbalist al timpului în care jucați primele meciuri?

– Absolut, către Pele. Iar din Oradea, spre tatăl lui Gyuri Vaczi. Dacă nu juca el, plecam din stadion! Știa să dea goluri, a fost un fotbalist mare de tot. El a trăit și la Turda, a fost antrenor la Arieșul, iar acolo mi s-a întâmplat ceva ce nu uit toată viața mea: am jucat un meci de Cupă cu FC Bihor pe terenul Arieșului, am bătut 4-0, am marcat două sau trei goluri, iar după meci el a venit la mine și mi-a spus: „Tu ești mai bun decât am fost eu”. Îmi venea să plâng, Vaczi era idolul meu, m-am simțit cumva rușinat.

– Trebuie să fi contat enorm pentru foarte tânărul care erați atunci…

– Da, da. Idolul meu să îmi spună că sunt mai bun decât el… Pe atunci nu mă gândeam decât să joc fotbal, pentru mine nu era deosebire că jucam pe stradă, cu ceilalți copii, sau pe stadion. Și nu am găsit fotbalul complicat, îl vedeam chiar simplu – să treci de adversar, să dai gol și să vezi mingea în plasă. De fapt, în toată cariera mea fotbalistică am jucat cu aceeași plăcere ca pe stradă. Acum antrenorul echipei naționale a Germaniei e Julian Nagelsmann, așa mi-a plăcut de el când le-a zis fotbaliștilor: „Copii – bine, ei sunt profesioniști cotați la milioane de Euro – , să jucați așa cum ați jucat în copilărie, pe stradă!”. Și a avut succes până acum.

– Aveați numai 22 de ani când ați venit la UTA. Citisem că Aradul v-a dorit aici împreună cu prietenul dumneavoastră, regretatul Paul Popovici, chiar mai devreme, cândva în preajma meciului cu Feyenoord.

– Am avut contact cu UTA înainte să ajungem aici. În 1968 am câștigat cu Oradea barajul pentru Divizia A, eu am fost golgeterul turneului de promovare, am fost patru echipe acolo. Aveam 19 ani, lumea mă arunca în sus, pe brațe. Totodată, trebuie să vă spun că anul următor, în ultima etapă, am jucat la Steaua și trebuia să câștigăm ca să ne menținem. Am ratat două ocazii enorme la început de meci. Steaua a făcut 1-0 prin golul lui Iosif Vigu, orădean și el, apoi am egalat, însă n-am reușit și golul doi. Așa rău m-am simțit după acel meci, mă gândeam că echipa a căzut din Divizia A din cauza mea, am luat în considerare și să mă las de fotbal. Presa scrisese extraordinar de mine, am marcat de la 40 de metri, dar eu mă gândeam la cele două ocazii ratate.

– Povestind, de-a lungul timpului, cu foarte mulți colegi din generația dumneavoastră, părerea generală a fost că, după ce ați sosit pe malul Mureșului împreună cu Popovici și Both, Bătrâna Doamnă de atunci a fost chiar mai bună decât cea care câștigase campionatele din 1969 și 1970. Cum se vede acum, după atâta vreme?

– A fost o perioadă când, aproape indiferent de ce echipă venea la Arad, primea trei-patru goluri. Rapidul ne-a mai pus probleme, îl aveau pe Sandu Neagu, care marcase la Campionatul Mondial din 1970 în poarta Cehoslovaciei, un tip prietenos și simpatic, înaintaș foarte bun și periculos, oricum lovea mingea era gol. La UTA era Otto Dembrovszky, golgeterul echipei în 1970, în acel retur senzațional.  M-am gândit că nu am nicio șansă să intru în echipă. Dar am jucat bine și am reușit. Însă mi-a părut rău de el, nu a mai jucat. S-a dus la Vagonul. După un timp, ne-am văzut, a venit la mine și mi-a spus: „Te felicit, ești mai bun!”.

– Ați trăit intens aici, cu aventuri în cupe europene, echipa națională a României, lupte pentru titlu!

– În campionatul 1971-1972, când aveam meci pe stadionul Republicii, nu știam pe ce poartă să ies, în dreapta era Steaua, în stânga era Dinamo! Dar eu așa bine mă simțeam la Arad că nu voiam să discut cu ei, nu știam cum să îi ocolesc. La un moment dat, prin 1973, m-am gândit să mă duc la Dinamo, mă atrăsese ideea să joc cu Dumitrache, Lucescu, Dinu, oamenii „Naționalei. Ne-am înțeles, mi-au arătat locuința, apoi am venit la Arad să-mi iau ”boarfele”. Panici, conducătorul UTA-ei, nu știu de unde aflase, mă aștepta: „Spune-mi cât vrei și rămâi la Arad”. Am spus o sumă mare pentru acei ani, infimă pentru astăzi, și am rămas. Așa s-a întâmplat. Și am plecat după ce m-am supărat pe Mihai Flore, el era președinte. Jucam, pe final de campionat, cu CFR Cluj, care avea nevoie de victorie ca să rămână în Divizia A. Au fost discuții înainte de meci, eu am spus că fără mine.

– Nici Ladislau Brosovszky nu a fost de acord.

– Nu, nici „Broși” nu a vrut. Și ne-au suspendat pe amândoi, nu mai știu cât timp.

– Până să ajungem la despărțire, sigur că sunt multe clipe memorabile trăite aici. Ce păstrați aproape de suflet?

– Sunt multe. I-am bătut și pe Dinamo, și pe Steaua, și pe Petrolul. Ne plimbam acasă. Cel mai frumos a fost în Cupa UEFA. În primul meci, cu Austria Salzburg, aveam mingea în dreapta, am driblat portarul cu dreptul și, din unghi de necrezut, am dat gol. Nici acum nu știu cum! Au fost patru ani extraordinari la UTA.

– În returul cu Tottenham, povesteau colegii dumneavoastră că ați înscris un gol pe care nu înțeleg nici după zeci de ani de ce a fost anulat.

– Da, am marcat când conduceam cu 1-0. Nici eu nu știu de ce. Și Tottenham avea atunci doi înaintași de echipă națională.

– Povesteați, la începutul discuției noastre, că l-ați admirat pe Vaczi I. Tot ca și el, ați plecat de la UTA înapoi la Oradea să ajutați FC Bihor să promoveze pe prima scenă. Amândoi ați reușit!

– Într-o seară, eram acasă, la Arad, când a oprit un Mercedes negru în fața casei. Era Blajovici, prim-secretarul județului Bihor. Era nebun după fotbal. „Tu și Palli Popovici spuneți ce vreți și veniți acasă, la Oradea!”. A vrut să facă fotbal. Am spus da, sunt de acord, cu condiția să fie președinte Horia Cosma, pe care îl știam, și să îi aducă în echipă pe Florescu, Bigan, Gyergely, Naom, Suciu și Nagy, ultimii de la Jiul. Tot la ideea mea, am îngustat terenul, renunțând la pista de atletism. Și am creat o atmosferă strict pentru fotbal, cum e la Arad acum, cu tribunele aproape. Am făcut echipă bună. Primele trei etape n-am făcut un punct, dar apoi n-am mai pierdut niciun meci. Ultima etapă aveam meci la CFR Timișoara, unde juca frate-meu (n.a. Iosif Kun). Aveau nevoie de victorie, să nu retrogradeze. Nu aveau bani, dar ne-au promis prima lor. Aveam 9 puncte avans, eram promovați. Am zis că îl ajut pe frate-meu. Culmea, în minutul 10, am primit mingea în fața porții, am driblat portarul, eram la un metru de linia porții, nu puteam să mă fac de râs, veniseră mii de oameni la meci. Am plecat posomorât la centru după gol și vine frate-meu și mă înjură bine. Am tot evitat mingea, apoi Palli Popovici a făcut penalty pentru ei și s-a terminat 2-1 pentru CFR. Nimeni nu mi-a zis la Oradea nicio vorbă.

– Haideți să povestim și de echipa națională. E un meci cu Maroc, la Casablanca, în ianuarie 1972, România câștigă 4-2, iar trei dintre goluri sunt semnate Kun II, Brosovszky și Domide. E singurul meci în care trei utiști înscriu pentru România!

– Da, noi eram echipa ”Olimpică”, iar Maroc era cu prima reprezentativă. Apropo de echipa ”Olimpică”, nu uit un meci de verificare cu Naționala ”A” a României. Era într-o miercuri, la București, pe ”Giulești” am jucat, ambele aveam meciuri oficiale la sfârșit de săptămână. ”Olimpicii” am câștigat 4-2, am dat două goluri, iar a doua zi, dimineață, am citit în ziar că sunt convocat la echipa ”A”. Angelo Niculescu era selecționer.

– Ați fost aproape de o calificare la Campionatul European din 1976…

– Ne-am duelat cu Spania, am câștigat un meci cu golul lui Crișan. Aici e ceva interesant și pentru mine. Am jucat un meci de pregătire, prima reprezentativă  cu Rapidul. ”Tamango”, Răducanu, era în poarta lor, la noi era Adamache. Am bătut 9-0, opt goluri am dat. A fost filmat meciul, Ladislau Kubala era antrenorul naționalei Spaniei, s-a uitat. Când am intrat pe ”Bernabeu”, am simțit din primul minut că vrea să mă ”lichideze”. Capon, de la Atletico Madrid, fundașul stânga, era adversarul meu. M-am dus la minge spre linia de margine și m-a luat din spate. Meniscul s-a rupt complet. Conduceau 1-0, Crișan a egalat.

– Ați plecat în Germania în 1985, cu aceeași pasiune pentru fotbal.

– În România am avut Categoria I de antrenor, după trei ani la FC Bihor. În Germania, a trebuit să reiau toate gradele. Am ajuns la Școala de Antrenori de la Köln, în fiecare an erau cam 1 200 de candidați, din care se alegeau 25. Prima probă consta în ce știi să faci pe teren, erau și oameni de echipă națională. Șapte luni, de dimineața până seara, erai la școală. A fost cea mai grea școală din viața mea, mai grea decât facultatea pe care o făcusem aici. De la 8:00 dimineața până la 18:00 seara era programul. La prima oră primeai tema, aveai două ore pentru planificare, la 10:00 începeai antrenamentul. Erau inclusiv elemente de anatomie, dar acolo nu am avut probleme, studiasem în facultate, dar trebuia să învăț limba germană, nu puteam scrie în românește.

– Ați antrenat ani mulți în Germania, ați condus și o Școală de Fotbal, o carieră frumoasă, cred că ați savurat fiecare clipă!

– Da.

– Suntem la puțin timp după meciul cu FC Argeș. Cum ați regăsit UTA, Aradul?

– Am simțit din nou atmosfera pe care am avut-o noi. Și noi jucam cu stadionul plin, la fiecare meci! Mi-a plăcut enorm stadionul, cum e organizat clubul, felicitări cui poartă ”vina”! E foarte bine, m-am simțit ca în Germania, la echipele ”profi”.

– Ați avut parte și de un meci incredibil.

– La un moment dat, la 0-3, mă gândeam că exact acum am nimerit! Mă bucur că au avut spirit și suflet, e de admirat echipa, e de admirat antrenorul Adrian Mihalcea, a făcut la timp schimbările.

– Suntem bucuroși și onorați că v-am avut alături de noi!

– Și mie mi-a făcut mare-mare plăcere să revin la Arad după 40 de ani. Anii petrecuți la UTA sunt de neuitat!

Radu Romanescu (uta-arad.ro)