Sunt multe lucruri pe care oricât ai încerca să le înțelegi ca să (ți) le explici ești sortit eșecului. Nu știu cât e ceasul rău sau destin, dar Dumnezeu ar trebui să țină cont de ceva. Când un părinte stă îngenunchiat lângă fiul său și-L roagă în continuu să nu i-l ia atât de repede, e dator să-l asculte. Nu există durere mai mare pe lumea asta decât să-ți vezi copilul plecând înaintea ta. Cu atât mai mult cu cât, cu câteva minute l-ai sorbit din priviri, i-ai dat mângâierea părintească pe creștet, știind că e bine și fiind mândru de ceea a devenit în această lume.

Am parcurs povestea tragică descrisă de colegul Lucian Dănilă, de aseară, de la baza sa de agrement MPA Pool și imaginea cu Nicu Mărginean, implorând Divinitatea și medicii să-l salveze pe Radu, mă cutremură. Mă cutremură pentru că, prin natura meseriei, cunoșteam legătura tată-fiu încă de acum trei decenii. Am făcut zeci deplasări prin toată țara, cu nea’ Nicu sau părinții lui Seba Huțan sau Răzvi Fritea, și ei fremătând pentru fii lor, toți foști componenți ai echipei naționale de tineret.

Îmi amintesc și acum de unde a pornit totul. Octombrie 1999, ședință de redacție la Ziarul Adevărul. Regretatul Alexandru Chebeleu, șeful secției de sport, a sesizat că „titularii pe UTA”, colegii mei ziariști mai experimentați, ezitau să se deplaseze până la Câmpulung Muscel. Erau de parcurs aproape 500 de kilometri, meciul cu ARO era, normal, sâmbătă la „matineu”. Deci un weekend pierdut în față. Atunci nea’ Sandu s-a uitat spre mine și mi-a spus: <<Călin, cred că e timpul să scrii și de UTA!>> Eu începusem să public materiale de sport în cel mai mare ziar local din țară la acea vreme din august 1998, însă mă „lăudam” doar cu cronici de Liga 4-a, maximum de Liga 3-a. Pe la Tricoul Roșu, Șofronea, Telecom, Pecica. Când mi s-a spus că voi scrie de UTA, nu vreți să știți ce a fost mintea și sufletul meu.

Deplasarea cu mașina condusă cu Marin Lupaș, avându-l în dreapta pe Seba Șiclovan, colegul de la Observator, a fost ca un ritual pentru mine. Îmi amintesc că am făcut vreo 5 ore pe drum, poate și mai puțin. Am zburdat pe Valea Oltului de mă durea brațul drept, de cum mă țineam în curbe de mâner. Ne-am împotmolit la niște lucrări de drum în județul Argeș și am ajuns târziu, în noapte la Câmpulung. Am dormit puțin, dar a doua zi eram ca nou, pregătit să-mi compun prima mea cronică de meci cu UTA în iarbă.

Bătrâna Doamnă începuse sezonul de după ratarea promovării în Divizia A, la capătul barajului de la Alba Iulia, cu Rocarul. Pe bancă se așezase italianul Lorenzo Rubinacci, care beneficia și mai departe de munca de ani și ani a lui Francisc Tisza. În „alb-roșu”, apăreau Botiș, Panin, Drida sau Claudiu Drăgan, iar mezinul era Radu Mărginean. Rubinacci îl numea „Bimbo” pe închizătorul său de 16 ani, care a fost cel mai bun utist la Câmpulung Muscel. UTA a pierdut cu 1-0, iar la final tehnicianul italian îmi declara: „Sunt foarte mulțumit de tânărul Mărginean, care la vârsta sa a arătat multă personalitate la mijlocul terenului”. Debutant în acel sezon la UTA, la partida cu ARO, în minutul 88, „Bimbo” l-a lăsat singur cu portarul pe Călin Mariș, dar acesta a ratat. Pe tabelă a rămas doar golul lui Butaru, din minutul 27, dar anticipam că în curtea Bătrânei Doamne mai apăruse un fotbalist pur sânge.

Despre cariera lui Radu Mărginean vorbesc cifrele de la UTA, FC Bihor CFR Cluj și Gloria Bistrița, convocările la loturile naționale, până la tineret, dar și foștii colegi și antrenori. O analogie îmi dă și mai mulți fiori. „Închizătorul” celeilalte generații de excepție a fotbalului arădean de după Revoluție, a lui Francisc Tisza, s-a stins tot după un groaznic accident. În 2015, Adrian Baciu avea 37 de ani, când şi-a prins genunchiul drept în trapa elevatorului pe care îl manevra. Era la muncă, în depozitul unei firme arădene și, secționându-și artera femurală, a pierdut prea mult sânge ca să mai poată fi salvat. Și acum a venit rândul lui Radu Mărginean, mijlocașul din fața apărării al generației ’82-’83, participant la meciurile organizate în memoria lui Baciu. Obișnuiți cu munca, travaliul în iarbă, cei doi „închizători” au închis ochii muncind.

Radu era primul cunoscut pe care îl sunam de ziua lui la începutul fiecărui an. Era născut pe 3 ianuarie și aveam o relație de amiciție cultivată mai ales după ce s-a lăsat de fotbal. Decizia o luase în 2014, după ce mai jucase un sezon și pentru Gloria Bistrița. Plecase de la UTA, unde purtase și banderola de căpitan. Țin minte că m-a sunat să cobor urgent până în fața blocului. Își terminase treaba la Bistrița, de unde, bineînțeles, mai avea de luat bani, dar îmi spunea cu atâta fericire că era foarte avansat cu lucrările de la Real Sport. Și dorea promovare pe sportarad. M-a întrebat cât, i-am spus nimic, dar nu a vrut așa. Aprecia și munca mea, așa cum l-am apreciat și eu pentru caracterul său, cariera de fotbalist, dar și pentru ceea ce avea să facă din baza dintre Arad și Zădăreni. Acealași loc special, familiar, unde, aseară, și-a găsit – în mod tragic – sfârșitul.

L-am cunoscut și pe „Mărgi” antrenorul. Mai povesteam despre elevii lui de la UTA la o bere, după ce jucam fotbal „ca bătrânii” la Ponton, la Puiu și apoi la baza sa sportivă. Vara trecută, cercul se închidea, oarecum, pentru Radu Mărginean. În 2001, el era pe teren în finala campionatului național de juniori mari, câștigată cu scorul de 3-0 de UTA, cu Sportul Studențesc. După 3-0 cu Rapidul, de pe „Motorul”, Țăroi, Hodoșan sau Tolcea, care azi i-au adus un omagiu din cantonamentul primei echipe, din Slovenia, dar și ceilalți utiști născuți în anul 2008 deveneau campioni naționali. Am ținut neapărat să vorbesc cu „Mărgi” după acel meci. „Îmi amintesc acel moment de acum foarte mulți ani, dar nu se compară. Ca antrenor trăiești mult mai intens un titlu de campioană sau cel puțin așa simt acum. E cea mai fericită zi din viața mea de antrenor, sper că vor mai urma și altele. Pentru clubul UTA a fost lungă așteptarea, dar cred că a meritat”, îmi spunea Radu, căruia, din păcate, nu i-a fost dat să trăiască alte zile mai fericite. Ca antrenor, căci i-au rămas acelea cu fiul Dominic și restul familiei sale.

Ceea ce mai știu, cu siguranță, este că cel mai frumos meci din cariera sa l-a jucat în tricoul UTA-ei. Nici nu se putea altfel, „Bătrâna Doamnă” era echipa pentru care ardea, iar „Mărgi” a fost pe teren în acel Poli – UTA 3-4. În octombrie 2002, în Divizia A, „alb-violeții” conduceau cu 2-1 și totul părea pierdut în fața a 30 mii de timișoreni euforici. În minutul 62, Radu face un tackling perfect asupra lui Buia, Roli Nagy pleacă pe contraatac, îi pasează lui Njock și camerunezul reaprindea speranțele. După golul lui Oprea, au mai înscris și Manta și Chitescu pentru o sărbătoare „roș-albă” cum nu s-a mai văzut pe Bega. Mult prea devreme, Ionuț Popa își primește „închizătorul” Acolo Sus.

Radu, a fost un privilegiu să te cunosc, rămas bun prietene drag!

Sincere condoleanțe tatălui tău, fiului Dominic și soției Teodora!

Cei care doresc să îi aducă un ultim omagiu o pot face în cadrul slujbelor de priveghi, programate în această seară (miercuri) și joi, de la ora 19:00, la cimitirul ortodox din localitatea Fântânele. Ceremonia de înmormântare va avea loc vineri.

Călin Mnerie