„Noi n-am făcut verificări peste verificări. Veneam pregătiți de acasă. Jocurile de campionat erau cele mai bune verificări. Omogenizarea este o problemă simplă dacă ai de omogenizat jucători bine pregătiți din toate punctele de vedere”. Cuvinte rostite acum 54 de ani de un vechi fotbalist care a scris istorie în echipa națională a României. Au trecut atâtea decenii de atunci, dar Aradul n-are voie să uite numele lui. Gheorghe Albu (1909-1974) a deținut timp de 35 de ani locul al doilea în topul selecțiilor echipei reprezentative, cu 42 de meciuri (39 consecutive), după Iuliu Bodola (prezent sub tricolor de 48 de ori). Abia în 1973 reușea Mircea Lucescu să-l depășească, însă vorbim de o altă eră, când naționala avea un program mult mai plin decât în romantica perioadă interbelică.

Povestea lui Gheorghe Albu începe în cartierul Micălaca, la echipa Olimpiei unde, la 14 ani, era „cel mai mare pitic”. Desigur, după ce absolvise școala străzii: „la 11 ani eram titular în echipa străzii Ardeal din Arad”. Și ținta a fost clară, decisă de la început – „din ziua în care am jucat ca pitic primul joc oficial din viața mea, adică din toamna anului 1923, nu a fost zi în care să nu-mi spun că trebuie să mă străduiesc să joc din ce în ce mai bine, ca să pot fi demn de a face parte din națională”.

„Mă apuca noaptea pe teren”
De la Olimpia Micălaca, club ce ridicase internaționali ca Barbu I și II, Kiss I, Lupaș, Cuedan, Marksteiner, toți internaționali și divizionari A, frații Variassy, și ei foști micălăceni, l-au chemat la AMEFA, unde antrenor era budapestanul Strasser. Cum gândea un fotbalist atunci? „Am îndrăgit fotbalul mai mult decât orice pe lume. Când Strasser mă mustra că nu execut bine cine știe ce mișcare, mă treceau lacrimile de necaz și mă apuca noaptea pe teren, căznindu-mă de unul singur să-mi corijez lipsurile tehnice. Am avut și zile de deznădejde, când aveam îndoieli, dar îmi reveneam repede și mă antrenam cu mai multă râvnă”, îi povestea Albu lui Octav Luchide în 1931, după ce debutase în națională, contra Bulgariei (în Cupa Balcanică, 5-2 pentru noi, pe stadionul ONEF din București).

Ctitor al fotbalului românesc, membru fondator al Sportului Studențesc, conducător al primei reprezentative la Mondialele din 1930, 1934 și 1934 (ne oprim doar la aceste două posturi, dar omul merită tratat pe larg, într-un spațiu mult mai amplu), Luchide simțise că are în față un caracter tare și i-a aruncat-o, în stilul fotbalistic:

– Bine, ai intrat în echipa națională, dar asta nu e totul, important este să rămîi!

– Despre asta nu am nicio grijă. După ce am trecut hopul cel mare, mi-am fixat alt scop: să-mi păstrez locul cinci ani de azi înainte. Știu că lucrul acesta depinde de mine. Sunt tânăr, puternic și am voință. Voi câștiga experiență și-mi voi îmbunătăți tehnica. Iubesc fotbalul și pentru el sacrific orice alte plăceri.

La 21 de ani (în acele vremuri maturitatea sosea mai devreme) rostea cuvinte simple și sincere, deschizătoare pentru un drum ce avea să fie superb.

Reluând biografia lui Albu, în toamna lui 1927 trecea de la AMEFA la Gloria, peste un an pleca la vicecampioana Jiul, iar din 1929 revenea la Gloria, contribuind la cea mai mare performanţă din istoria galben-albaştrilor, titlul de vicecampioană din 1930, după 0-3 în finala campionatului cu Juventus.

Ani de glorie, la Venus
Devenit unul din cei mai buni fundaşi din ţară, Albu a atras atenţia granzilor bucureşteni ai vremii. Venus, echipă susţinută de „grei” ai timpului, ca generalul Gabriel Marinescu sau avocatul Alexandru Eladescu, a mutat decisiv şi a reuşit să-l transfere în 1933. Aici a trăit apogeul, cucerind patru titluri naţionale, în 1933-1934, 1936-1937, 1938-1939 şi 1939-1940. „Negrii” aveau superchipă, cu Mircea David, Sfera, Humis, fraţii basarabeni Vîlcov, Ploeşteanu, Bodola sau Iordache. Cu „Il Dio” David, portarul orădean supranumit aşa după o prestaţie magnifică împotriva Italiei şi cu „Badea” Sfera, clujeanul care stătea lângă el în apărare, Albu a legat o mare şi unică prietenie. Povesteşte Mircea David, în cartea „Il Dio şi diavolii din faţa porţii”, acolo unde şi-a povestit viaţa: „Când un val spărgea digul într-un loc, alt piept de stâncă astupa fisura. David, Sfera, Albu. Trei nume se contopeau într-unul singur: frăția. Fotbalul sudase în flacăra sa trei inimi, reglându-le bătaia la unison, toți pentru unul, unul pentru toți. Poate, într-un fel, reeditam pilda de altruism a celor trei muschetari ai lui Dumas”.

Același mare portar al României rememora cum după ce Sfera ajunsese în spital cu comoție, Albu a stat, nedormit, lângă el în spital. Sfera, incapabil să vorbească deoarece avea și gura cusută din pricina aceleiași lovituri care i-a provocat comoția, le-a scris doctorilor un bilet după ce și-a revenit: „Luați-l pe Ghiță de aici, că n-a dormit de trei nopți”.

Epoca Venus a reprezentat vârful carierei pentru Gheorghe Albu, al cărui vis de a juca cinci ani în echipa națională a devenit și mai frumos: a purtat echipamentul primei reprezentative din 1931 până în 1938. La multe din meciuri, banderola a stat prinsă de brațul lui drept. Apogeul l-a trăit în 1934, la Mondialul italian, când o eroică Românie a fost învinsă de Cehoslovacia cu 2-1, cei de pe malul Vltavei ajungând apoi până în finală, când echipa gazdă i-a învins cu 2-1. Timișoreanul Ștefan Dobay a marcat golul României, pentru care au jucat: Zombory – Vogl, Albu – Deheleanu, Kotormany, Morawetz – Bindea, N. Kovacs, Sepi, Bodola, Dobay.

Episod tulburător din perioada Venus, redat tot de Mircea David: 

Într-un meci jucat la Arad cu Gloria, bucureștenii se jucaseră voit cu ocaziile în fața porții arădene. „Ce-i cu voi, Ploaie (n.r. Silviu Ploieșteanu, dispecerul venusist), nu sunteți în stare să-i dați gol lui Theimler?”, a strigat David, exasperat. „I-a murit copilul dimineață”, a venit răspunsul amuțitor. Fără să fie informată, conducerea Venusului i-a penalizat pe fotbaliști, dar „niciunul n-am regretat banii”, mărturisea David.

„În cele 42 de jocuri disputate în echipa națională, ca și în cluburile în care am jucat, mulți parteneri am văzut schimbându-se la dreapta mea. Dintre aceștia, îmi amintesc de Csaika, cu care am debutat în prima categorie de campionat la AMEFA, în 1926, apoi de Szabados, de la Jiul Petroșani, în 1928. Un partener de la care am învățat multe a fost Hustig, de la Gloria Arad. Îmi amintesc bine și de primul meu partener de la echipa națională, Russen, de la Unirea Tricolor, cu care i-am ținut bine în frîu pe bulgari. Dar fundașii cu care m-am înțeles cel mai bine au fost Vogl și Sfera. Cu ultimul, era și firesc. Am jucat cu el la Venus atâția ani! Calmul și clarviziunea lui Vogl, căpitanul echipei naționale, mi-au ajutat și mie într-o largă măsură să mă comport bine în jocurile reprezentativei. Cred că cel mai bun joc al meu a fost cel contra Elveției, din 1933 (n.r. scor 2-2, la Berna, în preliminariile Mondialului din Italia)”, remarca Albu în altă discuție cu Octav Luchide.

„Sandule, să ai grijă pe partea stângă!”
Mircea David evoca emoționat mișcătorul moment al retragerii lui Albu de la Venus. Era în 1940, în celebrul local bucureștean Capșa, unul din fiefurile venusiștilor. Fundașul arădean avea 31 de ani și a simțit că a venit clipa să predea singur locul din echipă: „Băieţi, m-am gândit bine. De la o vreme încoace, nu prea mai îmi merge jocul. Simt eu asta, deşi voi vă jenaţi să mi-o spuneţi. Dar pe partea stângă trebuie un om de nădejde, nu numai un nume. M-am gândit să mai joc un an-doi, dar am să plec la Craiova. Pentru ei mai fac ceva parale. Pentru Venus însă, simt eu, nu mai pot fi ce eram odată. Sandule, să ai grijă pe partea stângă, te las pe tine în loc. Şi vezi, să nu ieşi din vorba lui Sfera…”. S-a dus apoi şi l-a bătut pe umăr pe Sandu Negrescu. Ghiţă Albu se retrăgea şi îi dădea investitura oficială urmaşului său. A fost o scenă simplă, de retragere bărbătească, dar câtă emoţie declanşase ea în inimile noastre. Cu toate că Ghiţă ne îndemna să mai bem un pahar pentru despărţire, nimeni n-a mai sorbit un strop”, rememora David.

Dar zilele bune de pe teren nu se sfârșiseră pentru Gheorghe Albu, devenit om de bază la FC Craiova, „campioana de război” în 1943, unde a jucat împreună cu Angelor Niculescu sau arădenii Henegar, Bătrîn și Thierjung. În 1944, s-a retras definitiv din iarbă și a devenit antrenor.

Antrenor cu o dorință fierbinte
Pe 28 mai 1945, dată de referință în istoria Aradului, a răspuns prezent la chemarea lui Francisc Neuman, care tocmai își făcuse echipă. ITA se numea, iar Albu, împreună cu Francisc Dvorzsak, conduce primul meci al alb-roșiilor de pe bancă. ITA pierdea în fața celor de la Banatul Sînicolau Mic cu 3-2, iar baronul hotăra să schimbe brusc macazul, deschizând larg seiful pentru a aduce la Arad cele mai tari vedete ale vremii.

Albu și-a continuat drumul de antrenor, pregătind mai întîi pe FC Craiova (1946-1947), Dermata Cluj (1947-1948), vreme de două meciuri a stat pe banca naționalei (1950), UTA (1952), Textila Sf. Gheorghe (1957-1958), Foresta Fălticeni (1958-1959), AMEFA (1959-1962) și Vagonul Arad (1962-1964). După, a ajuns la Făgăraş, unde s-a şi stabilit, pregătind copiii şi juniorii Chimiei (Nitramonia) până a ieşit la pensie, chiar şi după aceea.

„Mă roade gândul că n-am putut să dau echipei naţionale un fundaş stânga deşi, de când mi-am terminat cariera de jucător mă preocupă problema. De câteva ori am avut impresia că am găsit omul, dar m-am înşelat. Băieţi bine dotaţi găseşti, dar cu dragoste adevărată pentru fotbal, fără reticenţe, fără scopuri înguste, cu sacrificii crude uneori, nu se întâlnesc însă prea uşor. Totuşi, n-am pierdut speranţa”, îi mărturisea aceluiaşi Octav Luchide.

„Mircea, am rămas doar doi…”
Vechii prieteni David şi Sfera îi erau în continuare aproape, vizitându-l des la Făgăraş, „la aer curat, nepoluat, cu păstrăvi pe cinste şi un pahar de vin de băut la zile mari”. Într-o noapte de iunie 1974, Mircea David a aflat că au rămas doar doi muschetari. Inima mare a lui Ghiţă Albu se oprise, la scurt timp după o operaţie – reuşită – de montare la femurul piciorului drept a unei proteze trimise de Ştefan Covaci… Gheorghe Albu, fotbalist care a iubit fotbalul, devenea legendă de povestit peste ani.

FOTO 1: Căpitan al României într-un meci cu Suedia din 1937

FOTO 2: În echipa națională, contra Yugoslaviei, în meciul decisiv pentru calificarea la CM 1934

FOTO 3: Gheorghe Albu (dreapta) alături de Lazăr Sfera, prietenul și colegul său de la Venus și de la echipa națională

FOTO 4: Încadrat de celebrii jucători sîrbi ai deceniului trei, Vujadinovici și Glaser

FOTO 5: Tabloul naționalei în anii 1930-1940

 

 

/em