Aradul nu mai e demult un oraș viu, care vibrează pentru adevăratele sale valori. „Episodul” retragerii din activitate a – poate – celei mai emblematice baschetbaliste crescută, lansată și titrată în orașul de pe Mureș a lăsat un gust foarte amar în rândul iubitorilor sportului cu mingea la coș și nu numai. Monika Brosovszky-Boriga a fost invitată să se retragă la…Timișoara, acolo unde a evoluat în ultimul an și jumătate înainte de a-și anunța retragerea oficială la vârsta de 44 de ani. Iar ea a acceptat politicos, ce era să facă dacă Aradul pentru care a câștigat trofee și pentru care inima i-a bătut și încă îi bate a ignorat-o?

Și, chiar dacă nu a fost acasă, pe Bega, „Minunea Blondă” a baschetului românesc a avut parte de un meci de retragere pe cinste, cu multe surprize, emoții, flori și poze. Amintiri ce rămân, amintiri la finalul unei cariere impresionate. Fiica golgheterului all-time al UTA-ei în Divizia a debutat în Divizia A în anul 1991 și a strâns 25 de sezoane în primele ligi din România, Ungaria și Spania. În campionatul nostru a obținut 7 titluri, patru cu echipa din orașul natal, Arad (1994, 1998, 2011 și 2013) și trei cu cea din Târgoviște (2007, 2009, 2010). A bifat 270 de prezențe în echipa națională, a participat la patru turnee finale ale campionatelor europene și a avut a patra medie de puncte marcate la „europeanul” din 2001.

Monika Brosovszky a fost vizibil emoționată încă de dinaintea partidei. Aceasta a primit microfonul de mai multe ori înainte de prima sirenă și a scăpat câteva lacrimi în mai multe rânduri. Au venit destul de mulți susținători ai săi din orașul natal, Arad, dar și familia. Dintre jucătoarele anunțate inițial au lipsit câteva, printre care și „veteranele” ICIM-ului Bianca Urban și Brankica Hadzovic, dar au răspuns prezent destule nume importante ale baschetului feminin românesc. După îmbrățișarea sărbătoritei serii, s-a intonat imnul României, dar și „plouat” cu buchete de flori.

În 5-ul de start al Timișoara Team au fost: Monika Brosovszky, Silvia Ondreikovics, Roxana Pane, Leeza Burdgess și D’Lesha Lloyd, după care au mai făcut spectacol și: Romina Filip, Dora Ardelean, Adina Pop, Denisa Mita, plus kinetoterapeuta Andreea Goanță. Pe banca „gazdelor” au fost Constantin Wunsch și Tiberiu Ondreikovics, iar indicațiile la „oaspete” le-a dat Dan Moraru. Pentru All-time Team au jucat: Ancuța Stoenescu, Andra Mandache, Annemarie Godri-Părău, Monika Bukovski și Alex Boriga, nimeni altul decât fiul lui Moni care – de altfel – după un start cu emoții a fost singurul ce a depășit cota celor 30 de puncte marcate. Tot din echipa strunită de profesorul Moraru, îmbrăcat în nuanțe „galben-albastre”, au mai făcut parte: Adela Mercea, Alexandra Uiuiu, Diana Moraru și Toni Brosovszki, nepoata mult iubitei sportive.

Deși violetele spuneau că Moni urma să joace la ele în a doua repriză, din cauza emoțiilor aceasta a uitat că trebuie să schimbe tabăra. La final, când dădea interviuri, și-a amintit că nu a apucat să joace în aceeași echipă cu fiul și nepoata sa, să le predea simbolic ștafeta, „certând-o” pe Ancuța Stoenescu că nu i-a amintit acest lucru. Dar în timpul partidei a oferit câteva assist-uri și „adversarilor”, astfel că nu a realizat că n-a jucat și pentru cealaltă echipă.

În ultimele secunde din meci s-a pus de la stație melodia ”Stand up for the champions”, iar cei prezenți în tribună s-au ridicat și au aplaudat-o pe marea campioană. Partida s-a încheiat cu scorul de 65-76, dar acesta a contat cel mai puțin. A urmat „We are the champions”, o nouă rundă de mulțumiri ale lui Moni și poze de grup cu colegele, familia, dar și cu cei din tribune. La final Moni Brosovszky a oferit autografe și s-a format o coadă pentru poze cu ea, inclusiv coechipierele se întreceau care să ajungă mai rapid pentru poză.

Din păcate, printre atâta „violet” am văzut foarte puțin „galben-albastru”. Poate nu ar fi fost chiar deloc, dacă Marius Stern, vechi și inimos suporter al ICIM-ului nu a ținut să-și îmbrățișeze una dintre favoritele tinereții sale și a noastre, a tuturor. Sportivi și oameni ca Monika Brosovszky-Boriga se nasc odată o sută de ani, iar Aradul i-a întors spatele chiar la ieșirea din scena pe care a luminat-o prin prestații și comportament timp de trei decenii.

În continuare, redăm integral un mini-interviu realizat de colega noastră, Andreea Vlase (totalbaschet.ro) cu Monika Brosovszky-Boriga

Moni Brosovszky: „A fost un final foarte frumos, va rămâne veșnic în sufletul meu”

…despre seara retragerii: „Mulțumesc din suflet tuturor celor care au fost alături de mine și-n această seară și pe parcursul întregii mele cariere, necondiționat. Într-adevăr, i-am simțit foarte aproape pe oameni și în special astăzi. Este un eveniment mare la care n-aș putea spune că orice sportiv „visează”, că nu vrea nimeni s-ajungă, dar dacă tot ajunge la finalul carierei, la așa un meci, da. Orice început are și un final. Acest final a fost și va rămâne veșnic în sufletul meu. Nu-l voi uita! A fost un final foarte frumos. Mulțumesc tuturor care au contribuit ca în seara asta să fie momentul meu. Am plâns și voi mai plânge, cu siguranță. Acum m-am mai liniștit puțin. Ca fiecare meci pe care l-am avut, se începe cu emoții, mi-a părut bine că de-a lungul anilor emoțiile mele au fost pozitive. Am plâns, o să plâng în continuare în seara asta, cu siguranță, pentru că voi merge cu fetele. Din nou vom avea momente, repriza a 3-a. Vom depăna amintiri și ne vom distra”,

…despre amintirile frumoase: „Ar fi multe. Tot timpul am spus, și-n viață contează prima impresie și ultima. Într-adevăr, primul titlu de campion cu senioarele, cu Aradul, în 1994 la Cluj, când am întrerupt seria Clujului. Și ultimul titlu de campion pe care l-am luat, în 2013, unde nouă, Aradului, nu ne dădea nimeni șansă. Am plecat cu șansa a doua și am întors meciul decisiv de la 0 la 18 pentru Târgoviște și am câștigat noi. Deci, primul și ultimul titlu îmi vor rămâne în suflet, ambele cu Aradul. Și toate titlurile, normal, sunt egale, și toate meciurile. Au fost și momente când am plâns mult, au fost momente triste ca și-n viață, nu poate să fie numai roz. Întotdeauna parcă e mai plăcut, după furtună mereu răsare soarele. Este frumos să te aplaude lumea și să-ți cânte imnul. Am simțit-o de-a lungul anilor, dar astăzi a fost un moment special și trist în același timp, pentru că poate a fost pentru ultima dată când m-a aplaudat lumea așa, pe parchet, jucând”.

…despre planurile următorilor 5 ani: „Nu știu, nu m-am gândit așa departe, dar atât spun. De aia am și ajuns până aici, că am făcut-o din pasiune și baschetul pentru mine este iubirea vieții, să zic, în ghilimele că până la urmă iubirea vieții e Alex, și mama, și părinții, dar nu mă voi ține departe de baschet. Aia cu siguranță pot spune, pentru că iubesc prea mult sportul ăsta. Că voi lucra cu copiii, că voi fi la loturile naționale la U18, la U20, nu mă voi ține departe de baschet”.

…despre predarea simbolică a ștafetei pentru fiul Alex și nepoata Toni: „Memorabil, nici n-am cuvinte, n-am crezut. Când a început nepoata mea baschetul, toată lumea zicea: Moni să mai joci, să mai duci câțiva ani că poate cine știe, prinzi să joci cu ea în teren. N-am prins-o și n-o s-o prind pentru că finalul meu este aici. Spun stop baschetului, îmi pun ghetele în cui, dar tot am reușit să joc cu ea în teren. Și cu fiul meu, coșgheterul. Știți ce n-a ieșit? Eu trebuia să joc o repriză la Timișoara și o repriză cu fetele celelalte. Extraordinar, am uitat, aoleu. Voi juca acum dincolo, cu celelalte fete. Wai, așa trebuia… Nu-i nimic, oricum a ieșit frumos și oricum ne-am pasat unele la altele. Oricum sunt în sufletul meu și am impresia că am jucat și la ele. Dar acum mi-am dat seama că nu. Îmi cer scuze de la cealaltă echipă, dar chiar nu, eu, cu sentimentele mele amestecate, am uitat. Se mai întâmplă”.

…ultimele impresii: „Vreau să mulțumesc tuturor, și suporterilor, și toți, dar mai ales colegelor pentru că într-adevăr am auzit niște aprecieri și cuvinte frumoase, care-mi vor rămâne în suflet. Știu c-au fost spuse din suflet și le doresc multă sănătate, multă baftă și le iubesc”.

Galerie FOTO Andreea Vlase