Vine din Reghin, orașul chitărilor și al viorilor, s-a născut în vreme de război, pe 1 ianuarie 1942. Dar lăsăm istoria să-și urmeze cursul și vorbim despre fotbalul frumos din anii trecuți, pentru că stăm lângă Eugen Pojoni (Jenö Pozsonyi), unul din apărătorii de fier ai UTA-ei de la sfârșitul anilor 70, ultima generație de aur a Bătrânei Doamne. Gladiatorul de altădată a fost săptămâna trecută în orașul pe care l-a bucurat împreună cu Domide, Brosovszky și ceilalți, oraș pe care, la rându-i, l-a iubit mult. Și în care se întoarce cu drag. Nouă ani plini are Pojoni la UTA, cu două titluri de campion, cu Feyenoord și cu primăvara europeană. E fericit la fiecare revedere cu vechii camarazi (în fotografia lui Viorel Musca îi are alături pe profesorul Dionisie Piros și pe Flavius Domide) și are un farmec aparte când povestește de vremurile de demult.

– Povesteați că prima dată ați văzut UTA în anul 1955.

– În 1955 eram la meci, Avântul Reghin, echipa unui orășel cu 8,000 de locuitori, era în Divizia A, și UTA Arad, Petschovsky, Kapas… Pe mine m-au dus părinții la stadion. Pe atunci așa era, dimineață biserică, după-masă meci. Atunci mi-am spus că eu voi juca la echipa asta! Încet-încet, în fotbal trebuie să ai și noroc…

– Cum a evoluat traseul dumneavoastră?

– Eram la Reghin, Târgu-Mureșul n-a avut adversar și ne-a luat pe noi. La naționala de juniori era antrenor Gheorghe Ola, a venit la meci. După meci vine în vestiar și mă întreabă din ce an sunt născut. Îi spun – Din 42. N-au trecut două săptămâni și vine telegramă – Mergi la București, la trial. Acolo m-am întâlnit cu Hălmăgeanu și alți fotbaliști ce aveau să devină cunoscuți. Eram trei inși din Târgu Mureș, doi de la Reghin. Nea Gigi Ola i-a zis lui Mircea Angelescu (președintele FRF timp de nouă ani) – Vezi că am un fotbalist bun de la Reghin! A venit repriza a doua a meciului din trial, Angelescu spunea – Nu vezi că abia poate să meargă? Păi ce antrenamente făceam noi în Divizia C și ce făceau ceilalți… – Nu-i nimic, mi-am spus, dacă nu e, nu e. Dar a mai fost încă un trial, se făcea lotul pentru turneu în Portugalia, ne gândeam – Pe mine nu mă ia, pe mine mă ia, fiecare cum simțea. Eu stăteam și nu spuneam nimic. Am mers acasă, când a venit telegramă să merg la București. Am mers, stăteam în gară, mă întrebam unde e Federația, când mai văd unul cu o sacoșă. M-am gândit că și el era convocat. Era Tomeș (n.r. fotbalistul UTA-ei de la începutul anilor 60, apoi component al Crișului Oradea). Aproape o lună am stat în cantonament, apoi am plecat. Din țările socialiste numai noi am fost, portughezii n-au vrut să primească RDG-ul.

– Încă nu era România așa îndoctrinată.

– Nu. Am făcut 0-0 cu RFG (Republica Fedrală Germană), i-am bătut pe olandezi, pe belgieni, dar la golaveraj s-a dus Belgia. După aia s-a înființat Viitorul (n.r. juniorii au intrat direct în Divizia A, dar FRF i-a scos la jumătatea sezonului), automat am ajuns acolo, Ola era antrenor. La un moment dat, stăteam în cameră la ”23 august” și vine un soldat la mine, nu știam ce grad are, nu știam stelele: ”Generalul vrea să discute cu dumneata”. Era vorba de generalul Ion Gheorghe (n.r. atunci adjunct al Ministrului Forțelor Armate): – Vii la Crișana Oradea? – Mă duc, dar îmi trebuie locuință, vreau să mă însor. – Îți dau locuință! M-am dus. Acolo, la un moment dat, vine un militar la mine acasă: – A trimis tovarășul comandat înștiințare că sunteți lăsat la vatră de două săptămâni. Nici nu știam că sunt la vatră!

O jumătate de an am jucat în Divizia B, am câștigat campionatul cu 6 puncte, apoi a fuzionat Crișana cu Crișul. Am terminat locul 6 în Divizia A, dar eu am făcut hepatită și am stat un an. A căzut echipa din A. Mă gândeam ce să fac, conducătorii îmi spuneau să rămân. Le-am zis că dacă nu avem șanse de promovare la jumătatea campionatului, nu mai rămân. Jucam pe la Lupeni, vai de mine, îți dădeau de te rupeau în două. Atunci am zis că nu mai vreau. Într-o zi a venit Alexandru Panici, de la UTA, i-am spus că va fi problemă, că nu îmi dau dezlegarea, dar mi-a răspuns – Facem noi cumva. M-am înțeles la absolut tot și am plecat, însă nu aveam drept de joc de la Oradea.

UTA m-a chemat și în deplasare, le tot spuneam – Cum să merg și să nu joc?! Mă ia dracu! Un an am stat. Umblam la antrenament, jucam cu juniorii, să fiu în joc. Catastrofal!

– Și cum s-a rezolvat?

– A venit Ceaușescu din vizită de la Praga, a urcat în avion la Arad. Acolo era prim-secretarul PCR de la Arad, Baba. L-a întrebat – Ce-i pe la voi? Dar acolo era și Haș, prim-secretarul de la Oradea. Baba i-a spus – Îl avem de un an Pojoni și nu joacă. – Știu!, i-a răspuns Ceaușescu, apoi le-a zis – Rezolvați-l! A doua zi vine Panici – Hai după dezlegare. Oradea, restaurant, Șoani-baci (Panici),  eu, dincolo, conducătorul de la Crișul – Ați adus ăia 15,000? – Am adus. – Dați aici! Dar eu știam cu cine stăm de vorbă, era unul Bărbulescu. – Stai, dă carnetul și dezlegarea, apoi  primești banii! – N-ai încredere? Până la urmă, am făcut schimb, noi cu dezlegarea în mână, el cu banii în mână!

Intermezzo. Cum UTA a avut un Francisc Neuman, Oradea a avut un super-entuziast al fotbalului, pe Ștefan Hittner, cel care îi oferea găzduire lui Iosif Petschovsky pe când juca la CAO. Bătrânul Hittner era lângă echipa Oradiei și în anii 60. Pojoni povestește: Hittner venea înainte de meci, mă lua deoparte și mă întreba – Cum te simți? – Bine! – Vezi că ai încă 300 de lei primă, dar nu zi la nimeni! 300 de lei era prima obișnuită. La încălzire, mă întreba Solomon: – A fost la tine? – A fost! – Și la mine! Se termina jocul și ”bătrânul” ne instruia: – Te rog să mergi în cabinet la doctor, te așteaptă. Acolo era prima!

– La UTA?

– Am venit la Arad, aici ne-am stabilit, aici a născut-o nevasta pe fiica noastră, când am venit era însărcinată. Nouă ani am jucat. Îți spun un lucru, extraordinar cum m-am simțit!

Două titluri ați câștigat.

– În 68, am primit și drept de joc, a venit Petescu, a venit Lereter. Trei inși. Jucam la început lângă Bakos, el era fundaș central, Lali (n.r. Lereter) juca la mijloc. Dumitrescu l-a băgat pe Brosovszky. Echipa era: Gornea – Biro, Bakos, Pojoni, Brosovszky – Domide, Petescu, Lereter – Moț, Axente, Dumitrescu.

Înainte de campionat, ședință, să terminăm în primele șase. Încet-încet, a început să se cristalizeze echipa, iar la un moment dat nu mai puteam să pierdem! Așa de bine ne-am înțeles, fiecare știa ce are de făcut, aveam două-trei scheme la care mușca toată lumea, habar nu avea ce vrem noi.

– Descrieți o schemă?

– Lovitură liberă de la margine, toată lumea credea că vine centrare fantastică. Axente punea mingea jos, centra la poarta opusă, dar afară, la linia de corner. De acolo, Petescu întorcea cu capul, iar Domide cu dădea cu capul, gol! Nu putea să facă nimeni nimic. Dacă noi am dat un gol, foarte greu am primit, de la orice echipă. Și când am jucat cu Feyenoord, după 1-1, ne gândeam că 0-0 pentru noi e bun.

– La sfârșitul sezonului 1968-1969, UTA era campioană după 15 ani.

– Îmi amintesc că era și Vagonul în A, a câștigat la noi după ce noi bătusem 5-3 în tur. A avut un noroc, așa e la fotbal, noi am avut o mie de ocazii. Eram obligați să batem la Cluj și am bătut 2-0. Era frumos, lumea ne aștepta la pod la Grădiște. Eu am spus că nu ies din mașină când am văzut ce era acolo. Cine a ieșit? Șchiopu!

Era el din cartier, dar au aruncat oamenii cu tot ce au avut, cu lumânări, tot l-au ars! Apoi am venit la Astoria, lumea era după noi. Eu eram cu nevasta, prin bucătărie am ieșit afară. Oamenii au observat că încet-încet ne-am dus acasă și au venit unde locuiam. Noi stăteam pe Ecaterina Varga. Pe la 2,00 noaptea, au început să scandeze, cea mică așa s-a speriat, m-a luat de gât – Ce vor, tati, cu tine? – Stai liniștită!

Apoi, pupăză peste gură, Legia Varșovia. Aici trebuia să-i batem. Ne-am dus, peste ei, peste ei… La pauză, ne-au spus beți cafea, beți! Am băut cafeaua. Când a început repriza a doua, parcă nu mă interesa. Biro striga – Aveți grijă să rămânem la 3-0! Ne-am uitat la tabelă, era deja 6-0! Venim acasă, ajunge avionul la Arad, noi coborâm, nea Nicu și doctorul vor și ei să coboare, dar sunt opriți – Nu, nu! Am primit telegramă, mergeți la București. Am primit amendă, trei luni nu ne-a dat indemnizație.

– Citisem că FRF a vrut să suspende, inițial, UTA, din competițiile europene. Dacă se punea în practică, meciul cu Feyenoord nu s-ar fi jucat!

– Nu s-a mai întâmplat, dar ne-au tăiat ”supraalimentația”, era 2,000 de lei. Anul următor, când am căzut cu Feyenorod, a venit mesaj de la FRF – Dacă pierdeți numai cu 3-0, aveți primă! Noi, când am mers acolo, la stadion, ieși de obicei să vezi terenul, tribuna, nu era aproape nimeni. Am mers în vestiar să ne îmbrăcăm, iar când am ieșit, era arhiplin! La încălzire, i-am zis lui Broși (n.r. Brosovszky) să dea o minge în tribună, să vedem cu reacționează. Broși a dat imediat, au sărit ăia în sus! Noi am știut ce am știut, să nu primim gol. Când l-a văzut Mister Stadion (n.r. îngrijitorul arenei De Kuip) pe Biro că a scos o glie, a strigat – No,  no! și a pus-o înapoi. La gol, nimeni nu l-a văzut pe Bubu că apare la centrare, el era mic, gol!

– Sunt greu de cuprins nouă ani de UTA…

– Într-un an, am mers în Libia. Ne-au dus în deșert, mergea avionul de două ore, ne întrebam unde coborâm? Deodată, a apărut pista, era o oază cu teren de fotbal, handbal, tenis. Eram la turneu noi, o echipă din Azerbaidjan, tineretul Algeriei și echipa lui Take Macri (n.r. fostul fotbalist al Rapidului, devenit unul dintre antrenorii importanți ai României). Era un frig că seara că toată lumea mergea în sprint în cameră, după ce ziua erau 40 de grade! În fiecare zi am vomitat acolo. Mergeam la meci, jucam cu Biro ”66” – Stai că nu mai pot îmi vine să vomit. – Nu pleci nicăieri, să terminăm jocul! Doctorul îmi făcea mereu program separat. Venim acasă, în Franța, în avionul de România, îi cer stewardesei – Mie să-mi aduci un coniac! Ori mor, ori… Pe dracu n-am avut!

– Când UTA a cucerit titlurile din 1969 și 1970, erați cam același efectiv.

– Am fost 16 mari și tari. De câte ori am jucat noi cu injecții… De asta sufăr eu acuma. Nu aveam ce să facem. Dacă scoți un jucător, doi ,din ritm, din stil, e catastrofal. Câștigam titlul și a treia oară, dar am avut pur și simplu ghinion, trei meciuri le-am pierdut în minutul 90. Am și spus că nu mai joc atunci!

– Se vorbea și de o conspirație a Bucureștiului, care nu mai răbda încă un titlu câștigat de UTA.

– Și asta era ceva. Am jucat la Constanța. 0-0, a venit o centrare, am preluat pe piept, era un arbitru din București, a dat penalty. A venit Biro din spate și l-a împins. Eu l-am prins să nu cadă și mi-a dat roșu. Am ajuns la Comisia de Disciplină, pe hol mă întâlnesc cu Rică Răducanu – Să trăiești bozgore, ce-ai făcut?  – M-a dat afară. – Nu-i nimic, noi primim avertisment! La Comisie, mă întreabă – Cine l-a împins pe arbitru? – De unde să știu? – Nu cumva a fost Biro? Biro fusese suspendat 3 etape, dacă spuneam, lua un an. – Nu-i problemă, trei etape de suspendare. Dar înainte de ședință, venise Puiu Rapaport, conducător la Pitești, eram în relații bune, vroia să mă ducă acolo, mi-a făcut semn – Minim două  etape! Noi aveam  meci cu ei. Vine apoi și Rică afară, bucuros, – Ți-am zis? – Rică, dă carnetul: uite, două etape ai și tu!

Mergem împreună la Casa Armatei, Rică zice – Bem o bere și te duce un prieten la aeroport! Mergem acolo, el: – A venit Rică, a adus și pe bozgoru cu mine! Am băut o bere, apoi un prieten de-al lui mă duce la Băneasa la aeroport. Bilete la Arad nu mai erau, nici la Timișoara. Norocul meu că văd că vine o gagică cu un grup, o știam de la cursele noastre. O rog – Ajută-mă să ajung acasă! Ea îmi dă tabelul cu turiști, așa am ajuns și ghid.

– Urmăream imaginile de la meciul cu Feyenoord alături de ofițerul de presă al olandezilor și remarcam împreună fizicurile extrem de tari ale combatanților, net superioare prezentului. Ce s-a schimbat între timp?

–  Ca și copil, eu îmi amintesc că televizor nici nu era, radio era unul singur. Era în schimb grădinărit, mâncam la verdețuri, ca să nu mai mergem acasă să mâncăm. Apoi, ne jucam unde curgea apa, pe lângă o livadă. Paznicul venea după noi, noi ne băga, sub apă, el se speria că ne-am înecat. A doua chestie, atâta am jucat fotbal, de dimineața până seara! La Reghin,pe malul Mureșului aveam un teren, am furat din fabrică materiale și ne-am făcut poartă. La pauză,săream în Mureș, jucam prinsa. Iarna, nu mai vorbesc. Și la noi, la Reghin, erau minus 30 de grade. Acum, și la noi, și în Ungaria… Polonezii nu mai sunt așa. Uită-te în campionatul german câți polonezi sunt, cehii, și așa mai departe. Noi ne-am făcut comozi până la Dumnezeu, și ungurii la fel. Eu am fost la două meciuri în Ungaria, când a făcut naționala 1-1, era Sandu Mircea, am stat cu ei, discutam. Jucătorii oferă puțin, dar au pretenții groaznice. Eu sunt de acord, dă-i, că nu e ușor să fii fotbalist. Dar dacă o faci, fă-o ca lumea. Și mai e un lucru. Tot ca și copil, îmi amintesc de o vorbă – Uită-te la vagabondul ăsta de fotbalist! Acum știi ce e? Se duce taică-său și dă bani să-l primească. Eu, copil, nu știam cu stângul, aveam un prieten, el  nu știa cu dreptul. Dădeam ore întregi, eu cu stângul, el cu dreptul, un fel de concurs, încet-încet, intră în sânge că trebuie să câștigi.

– După UTA n-ați mai jucat?

– Nu, doar la antrenamente mai intram, la o miuță, unde am fost apoi. Am carnet de antrenor, am tot. Și la Cugir am antrenat, și la Oradea. Când m-am mutat în Ungaria, am mers la două-trei antrenamente. Unde se uita antrenorul, jucătorii făceau. Unde nu se uita, nu făceau. Am zis că nu e de mine, dacă îl văd pe jucător că nu face ce îi spun, îl bat. Mai bine m-am dus într-o tipografie. Păi, m-am dus la Oravița antrenor, acolo era mină de uraniu, am ajuns și miner, echipa era pe căzute. La un moment dat m-a chemat directorul – Domnu’ Pojoni, noi nu vrem să promovăm!– Și eu ce să fac? – Ce vrei, dar să nu promovăm… M-am lăsat, atât.

– Atacanții contra cărora era cel mai greu de jucat?

– Imi Dembrovschi. Imi niciodată n-a driblat pe loc, doar din mișcare. E cel mai greu când vine în viteză, tu nu știi dacă merge în dreapta sau în stânga. Erau Dumitrache, Dudu Georgescu, Oblemenco, cu el eram prieten foarte bun. Era o generație destul de bună, și la națională

 – Apropo de echipa națională…

– Am fost ca rezervă, meciuri amicale. La unul din ele, Angelo Niculescu m-a trimis încălzire, apoi mi-a spus – Stai jos, nu mai intri. I-am răspuns – Nea Angelo, pe mine să nu mă mai chemi că nu mai vin! Soția, Dumnezeu să o ierte, îmi tot spunea  – Pentru gura ta spurcată n-ai jucat în Națională! Și mai e ceva: dacă ești lângă foc, te încălzești mai bine. Eram la Steaua  pe listă…

Radu Romanescu