Pe „cale” şi pe „drum”, fiindcă nu peste tot erau trotuare sau şosele. În curtea şcolii. Pe câmpul din Micălaca Veche. La Mureş, pe mal, în vacanţe. Şi, mai ales, pe maidan. Tot timpul cu o minge după el. Dacă nu era miuţă, era „cap” sau „lap-tenis”. Gigi Cameniţă a crescut în fotbal pe când UTA dădea la o parte Feyenoord-ul cel mare din 1970.

Exact în acel an a păşit prima dată într-un vestiar al al puştilor care vroiau să fie fotbalişti adevăraţi. Cel al CSS-ului Gloria. Antrenor: Constantin Călinescu. Era şi directorul Şcolii Sportive, instituţie ce scotea fotbalişti capabili să rivalizeze cu şcoala UTA-ei sau cu celelalte din Arad, toate puternice în acei ani. Apoi l-a preluat Duşan Gavrilovici. Fusese portarul juniorilor de la UTA care băteau Dinamo în finala campionatului din 1958. El a dat singurul gol al meciului de atunci, din penalty!

A jucat la CSS până a terminat clasa a 8-a, apoi s-a îmbolnăvit şi părinţii l-au oprit de la joacă. Degeaba, era prea puternică flama. Crăciun Lasca l-a chemat în Cetate, la Mureşul Armata pe când tocmai intrase la liceu. Un an a jucat cu „nea’ Uwe”, apoi l-a luat Viorel Pasc. Din nou părinţii i-au zis „stop! Îţi scad notele la şcoală dacă eşti cu gândul numai la fotbal!”

„Vreau să-l iau pe ăla care mi-a dat golurile!”

Dar nu s-a oprit. Gelu Blaj l-a luat la Mureşul Micălaca. Tata, Gheorghe Cameniţă senior, fusese părtaş la reînvierea echipei la început de deceniu şapte şi nu s-a mai opus. Un an a durat aventura, iar Blaj şi regretatul „Piţi” Vitan l-au dus la ChimiaVladimirescu. Erau fotbalişti consacraţi acolo, conduşi de Costică Sfîrlogia, colegul lui Oblemenco din atacul Craiovei în anii ‘60 – Gigi Borugă, Cilian, Apostol, Nelu Roşca, Bucatoş. Prima mişcare, amical cu Titanus. „Ce joci?”, l-a întrebat Sfîrlogia. Era în pauza meciului. „Mijlocaş”, a venit răspunsul. „Bun, atunci du-te vîrf!”. Flerul lui nea Costică a câştigat. În repriza secundă, Cameniţă marca cinci goluri, toate cu capul. „Dimineaţă la 7,00 să fii la Combinatul Chimic, să te angajăm!”, i-.au transmis şefii. S-a dus. Chimia a ajuns să joace cu promovarea pe masă, dar i-a învins Lipova. Au intrat în C anul următor, însă Cameniţă era la Frontiera Curtici din motive de armată. În ziua liberării, Toma Jurcă l-a chemat la Lipova, în C, pentru ca iarna să-l găsească la Vagonul, unde şef de echipă era Petre Schweinninger, iar „Gioni” Brosovszky era antrenor-jucător. Din vară, a fost iar fotbalistul Lipovei, unde a stat două campionate, până în 1984.

Şi el, şi antrenorul Toma Jurcă, erau angajaţii Uzinei de Vagoane. Echipa, însă, era a Strungului! Şeful Vlaicu l-a dorit în echipa lui. „N-am vrut să merg altundeva decât la Vagonul, ei îmi dăduseră un apartament. Am început campionatul cu Lipova, am câştigat un meci acasă 1-0, eu am dat golul. Ţin minte că urma să merg să-mi iau salariul şi m-am trezit cu contractul de muncă desfăcut!”, povesteşte Cameniţă.

Salvarea a venit tocmai din partea echipei la care visa să joace. Nicolae Pantea tocmai preluase UTA. „Miercurea după acel meci, am avut amical cu UTA şi am dat două goluri. Miercurea următoare, aceeaşi poveste”, rememorează. „Vreau să-l iau pe ăla care mi-a dat golurile”, a transmis Pantea conducerii, care a rezolvat totul, şi carte de muncă, şi angajare la Vagoane. La trei zile de la amical, debuta în tricoul Bătrânei Doamne într-un meci cu Olimpia Satu Mare şi deschidea drumul către o victorie cu 3-0 a alb-roşilor.

 Visul. Trei ani cu UTA

„UTA, pentru orice arădean, era visul. Când UTA era mare şi elimina Feyenoord-ul, şi chiar şi înainte, pentru cei care nu ştiu, UTA era cea mai iubită echipă din ţară. De când jucau Petschovschi şi ceilalţi, lumea când o vedea, spunea, uite cum joacă, parcă ar fi Real Madrid, pe jos pasau, frumos… Cât am jucat eu, atmosfera a fost super, oricine a fost antrenor. Întâi, Pantea şi Demian, apoi Alexandru Dan cu nea’ Victor Comisar, Coco Dumitrescu şi Gyuri Vaczi. Valurile tinereţii, amintiri…”, îşi aminteşte cel care, din postura de utist, a scuturat plasele adverse de 13 ori.

* Fotografia e din anul 1986, lipsesc Lovas şi Ţîrlea, ambii prezenţi în acea zi la examenul de la şcoala de şoferi

Colegi de generaţie – Lovas, Korek, Bubela, Bodi, Lucaci, Hrimler, Vuia, Erdei, Ţucudean, Labu, Cheregi, Vărşăndan, Adi Negrău, Cura, Vânătoru, Ţârlea, Bîtea, Gal, Manea, Bogdan, Ţîrban, Filip, Mihalache, Nădăban, Balint, Stoenescu, Crişan. „Aproape toţi eram din Arad. Doar Manea era de la Timişoara şi Erdei de la Satu Mare. Dădea forţă echipei mare acest lucru. Dar, hai să facem o comparaţie. UTA când a eliminat Feyenoord-ul, avea arădeni în echipă. Când au venit Kun, Popovici de la Oradea şi Both de la Satu Mare, toţi au zis că echipa e mai bună, dar nu au luat campionatul. În anii următori, tot au venit străini, i-au văzut mai buni decât pe cei de aici. Dar de ce arădenii pot juca la alte echipe? Din arădenii care sunt în prima ligă şi în străinătate, facem un prim „unsprezece” care stă în Divizia A, nu se chinuie în B!”, punctează Gigi Cameniţă.

Sfârşit de aventură, la Pecica

A jucat în Calea Aurel Vlaicu până în iarna lui 1987. A urmat un retur de campionat la Strungul şi o a treia prezenţă la Lipova, pentru doi ani şi jumătate. În 1989, un accident îl blochează, dar strânge din pumni şi, din 1990 până în 1995, joacă la Pecica. Cu două excepţii de câte o jumătate de an, la Petrolul Zădăreni şi Astra Arad. Prinde promovarea West Petrom-ului (foto, cu cel care i-a fost coleg şi la UTA, Bujor Vărşăndan) în Divizia C şi, la 35 de ani, decide că aventura din iarbă trebuie să se sfârşească.

Capitolul următor – pe banca suferinţei

Cea de fotbalist. Terenul nu l-a părăsit şi a devenit antrenor. Întâi la copiii şi juniorii de la Pecica, „fără palmares”. Borna următoare – Gloria Cermei, între 1995 şi 1996. O promovează din Onoare în D. În paralel, îl ajuta pe prietenul său „Piţi” Vitan cu juniorii Romvestului. După promovarea Cermeiului, în timp ce echipa era pe primul loc după 9 etape, hotărăşte că e clipa despărţirii. „Din motive personale”.

A preluat grupa de juniori născuţi în 1983 de la UTA, iar în toamnă, pe Gloria Arad. Momente frumoase a avut cu ambele: „Cu Gloria, patru ani am fost tot pe podium, cu excepţia primului. Niciodată n-am avut ca obiectiv promovarea. Conducerea ne spunea să nu ne prind pe locul 1 că e bai, dar nici pe 4, că intram în producţie! Iar cu juniorii de la UTA, în anul 2001 am câştigat seria, apoi barajul cu Caransebeş, faza zonală de la Zlatna şi finala pe ţară de la Oneşti cu Poli Iaşi, unde antrenor era Romilă, fostul internaţional. Am jucat atunci pentru Astra Arad. La ultimul turneu, am făcut 1-1 cu Petrolul şi ne-au învins Sportul şi Extensiv Craiova cu 1-2 respectiv 0-4. Din acea generaţie de campioni – la categoria noastră – au fost Zaharia, Selegean, Dupţa, Popa, Rad, Pocaznoi, Melnic I şi II, Mărculescu, Cercel, Coroban, Omuţ, Horga, Strugariu, Jula, Chiorean sau Pintea. Îl aveam şi pe Băd la Gloria, dar nu vroia să vină aici nicicum şi la juniori”.

În 2002 promovează Curticiul, în 2003 promovează Şiria, iar în 2005 ratează la mustaţă promovarea cu Şoimii Lipova. După ce Voinţa Macea a ajuns în Liga a 3-a, a terminat pe locul 3 în D cu echipa secundă, apoi a intrat în noul proiect al Frontierei Curtici, în al treilea an, 2010, ajungând la barajul de promovare, pierdut în faţa celor de la Autocatania Caransebeş.

Anul trecut a pregătit CS Ineu, proaspăt retrogradată din eşalonul trei şi rămasă fără aproape toţi jucătorii de bază. A luat-o de la zero, cu mai mulţi tineri şi juniori localnici, iar la un moment dat a ajuns să aibă vreo 10 meciuri fără înfrângere!. „Ştie lumea ce prostii am făcut acolo, erau pe 1, am terminat pe 7”, constată, ironic, după ce a fost înlocuit la sfârşitul campionatului.

Interviu: „Când vedeai un fotbalist de la UTA, parcă vedea un zeu!”

– UTA anilor 80 umplea tribunele, deşi nu erau ani de Divizia A

– În primul an am avut ca obiectiv menţinerea în B şi am terminat pe la mijloc. Dar, anul următor, am terminat pe 3, a promovat Jiul, pe 2 era Baia Mare şi, după noi, Bistriţa. În spate erau CFR Timişoara UMT, Aurul Brad, CFR Cluj, U Cluj. Echipe puternice. Erau mult mai mulţi jucători şi ne-a plăcut mai mult fotbalul. Îmi aduc aminte şi când jucam cu Lipova în C, luni aveam liber, dar mergeam la antrenament doar noi, pe Telecom, nea Beserman punea plasa, venea micuţul Beserman (n.r. Nelu, fostul coleg de echipă al lui Cameniţă de la Pecica de peste ani), ne centra, noi dădeam la poartă. Să nu mai vorbesc de maidane şi de terenuri. Toate-s sparte, distruse, sunt construcţii pe ele…

– Aţi spus ceva foarte interesant, că vă plăcea mai mult fotbalul. Aici se face diferenţa între ce a fost şi ce e acum?

– Poţi să joci dacă nu te antrenezi? Nu poţi. Nu poţi să joci din pat şi de la calculator, sau din birou de la mama şi tata, care au funcţii. Dacă nu dai la poartă de nu-ştiu-de-câte ori, n-o să dai bine niciodată. Dacă nu centrezi nu-ştiu-de-câte ori, n-o să ştii să centrezi. Lucescu l-a făcut mare pe Dudu Georgescu. Dar dacă Lucescu nu dădea un milion de centrări la antrenamente şi dacă Dudu Georgescu nu dădea tot atunci cu capul? Să nu mai spun, când jucam pe vechiul teren din Micălaca, pe stradă, jucam cap şi lap-tenis până dădea boala în noi. Nu ne plăceau alte jocuri. Bine, nu exista calculatorul, dar eu sunt convins că nici atunci nu mi-ar fi plăcut. Nici atunci nu îmi plăceau altele, şi erau destule. Şi când mergeam în vacanţă la Mureş, mingea era cu noi.

– Care dintre fotbalişti v-au plăcut, de-a lungul anilor?

– Au fost mulţi. Mi-au plăcut Pele, Best, Maradona, Platini, Zidane, Beckenbauer, îmi place Messi. Dar cel mai mult mi-a plăcut Johan Cruijff. Era complet. Avea viteză, forţă, detentă, dribling, şut, ambele picioare. Dribla în viteză, era servant, marcator. Şi mi-au mai plăcut oamenii de gol Rossi, Gerd Muller, Butragueno, Inzaghi, Eusebio, care făcea de toate.

– După atâţia ani de fotbal, există concluzie, trebuie să fii născut, cum se spune, să ajungi aşa?

– Eu spun că te naşti cu îndemânarea. Trebuie să ai ceva de la mamă şi tată. Sigur, ea se dezvoltă apoi.

– Trecând la români?

– La noi, n-am văzut generaţia veche, cu Petschovschi. Citisem, auzisem despre ea. Mi-a plăcut generaţia cu Dinu, Dumitrache, Lucescu, Neagu, Dumitru, Dembrovschi, Dan Coe, Boc, Lupescu. Dar, pentru mine, Dobrin e primul. De când l-am văzut prima dată la televizor şi, mai târziu, la Arad. Şi sigur că am ţinut foarte mult la UTA.

– Aţi crescut cu UTA a anilor 70

Îmi amintesc că aveam 11-12 ani şi mergeam cu echipa Mureşul, unde era tata antrenor, la Astoria. Era acolo şi UTA mare, cu Lereter, Pojoni, Bropşovschi, Domide, Axente. Tata şi ceilalţi îi cunoşteau şi am dat şi eu mâna cu ei. Când am ajuns acasă, în Micălaca, mă lăudam la toţi: ştiţi cu cine am dat eu mâna azi? Cu Domide, Petescu, Lereter! Mi-au rămas faze din jocuri, voleurile lui Domide, deschiderile lui Broşovschi, driblingurile şi centrările lui Axente, serviciile şi eleganţa lui Lereter, Petescu era un mare luptător şi jucător de echipă, Petre Şchiopu, care era mic, dar dribla, Florian Dumitrescu, Attila Kun, Both…

– Cum îi privea lumea din oraş?

– Erau priviţi ca nişte zei! Acum, nu-i cunoşti, dar, atunci, când vedeai un fotbalist de la UTA, parcă vedeai un zeu. Când îi vedeam la film, la cofetărie, pe stradă…

– V-a plăcut golul.

– Eu am jucat mijlocaş, până am ajuns la Chimia. Dădeam goluri şi aşa, driblam, mă rog. Luam şi driblam. Eram cam egoist, ţineam mult mingea, dar spre poartă. Nea Costică Sfîrlogia m-a trecut vîrf, iar Gelu Blaj mă punea să sar după frunze, îmi povestea că aşa se antrena Dumitrache.

– Apropo de Constantin Sfîrlogia, sunt trei ani de când nu mai e printre noi…

Discuţia se opreşte o clipă, Gigi Cameniţă scoate din dulap un tricou alb, de la prima ediţie a memorialului organizat la Vladimirescu în amintirea lui nea Costică. Pe tricou e imprimată o fotografie a  celui care a jucat lângă Oblemenco. Costică Sfîrlogia poartă echipamentul Romei şi jonglează cu mingea pe cap.

– Am stat atunci prea puţin alături de el, dar am văzut că era la locul lui, serios, corect. Ca antrenor, acum pot să spun, după ce m-am făcut şi eu antrenor, mai ales că-i văzusem caietele, erau bine pus la punct, foarte ordonat. Sunt mulţi pe care îi interesează doar valoarea de moment. El a promovat mult tineret. Pot să spun că şi mie mi-a deschis calea. Eram foarte tânăr, nu aveam 19 ani împliniţi. Ionaşcu (n.r. de la Şiria) era cel mai renumit vârf din judeţ atunci. Erau în discuţii şi cu el, dar s-a bazat pe mine după acel meci…

– … era şi greu să fie altfel, după cinci goluri marcate!

– Bun, cinci goluri, dar a fost o dată, poate fi întâmplare, regulile spun că trebuie să vezi un jucător de 10-12 ori în amicale şi în campionat. După ce au trecut anii, am fost împreună în Comisia Tehnică, se implica mult la formarea selecţionatelor. Era şi observator, vedea un jucător, mă chema să-l urmărim, să-l promovăm. Ca fotbalist, ştiu că a fost foarte bun. A făcut parte din lotul B al României, a fost remarcat în Italia, AS Roma l-a vrut. A avut parcurs foarte bun la Craiova apoi la Petrolul şi Vagonul Arad. Era om de gol. ţin minte că am văzut ziarul Sportul din 1969, când a bătut Vagonul pe UTA cu 1-0, gol Stănoaie, el a primit nota 10. Vagonul a bătut pe Dinamo 1-0, nea Costică a dat golul apoi au câştigat la Craiova cu 2-1, tot nea Costică marcator, împreună cu Macavei.

– Dintre conducerile cu care aţi lucrat, care a fost cea mai bine organizată?

Nu vreau să se simtă nimeni jignit. Singurul loc unde nu au existat datorii a fost la Curtici. Şi acum, cu Mihai Sîrbuţ şi cei de lângă el, şi când au fost Pop Arghir, Gheorghe Ban, Cătălin Hodăjeu şi Gheorghe Don. La Gloria cât am stat, nu putem spune că s-a întâriziat, eram angajaţii statului. Dar când am avut echipa cea mai bună, ne-a dat pe toţi în şomaj şi am plecat. Şi la Şiria, cât a fost domnul Ioan Caia, lucrurile au mers bine.

– Răni nevindecate?

– Ce câştig dacă amintesc? Se ştiu ei bine. Poate, când citesc aceste rânduri, se gândesc şi la mine.

– Fotbalişti care v-au fost aproape de suflet?

– De toţi mi-a plăcut. Dacă am avut care mi-au plăcut mai mult, am ţinut-o pentru mine. Nu m-am exteriorizat şi nu i-am făcut să simtă. Am dat şanse egale, indiferent de nume, ani şi valoare. Dovadă că şi la Ineu, am promovat o serie de juniori şi tineri, chiar dacă sunt unii răutăcioşi, nu ştiu ce vorbesc, vin pe stadion şi cred că sunt la bal. Să-şi pună ochelari! Sau poate ar trebui programre de la conducere, să scrie că sunt din Ineu, nu mercenari din Arad. Am început cu Berar, Slăvoacă Hălmăgean, au jucat foarte mult. Apoi, nu am jucat cu juniorii cei buni ai Ineului, ci cu rezervele lui Nicolae Pintilie, care lupta la titlu în campionatul de juniori. La mine au jucat fraţii Ana. Bibiş, Faur, Maşniţa, Gîb . Plus Tudura, Beuca, Magyari, Morar, Lucea, Talpaş.

– Acum ce gânduri aveţi?

– Niciun gând, n-am echipă! Ei, am multe gânduri. Mă angajez undeva. Mă apuc de taximetrie… Deocamdată, fac cu nea’ Bizău curs de autoapărare. Mă mai gândesc. Dar nu mult, că am o lună şi expiră şomajul! Dacă aş avea bani, aş face şcoală de fotbal unde să nu comande toţi proştii, să vină duminica şi să strige: „bagă-l pe ăla scoate-l pe ăla, da-i lungă, dă-i scurtă!”