Aradul sportiv trăieşte clipe descurajante, n-are rost să ne ascundem. Pleacă totul de la UTA, cea atât de iubită dar blestemată parcă să agonizeze la fiecare șase luni, de prea mult timp. Și prea puține mai sunt reperele care bucură astăzi, când lumea sportului se chinuie să se agațe de o societate confruntată, la rându-i, cu crizele ei. O discuție cu profesorul Tiberiu Țiganu vine însă în ideea reamintirii unui trecut dator să motiveze prezentul, atât cât o poate face. Cronicarul sportului arădean atrage atenția că am intrat într-un an în care avem destule aniversări ale momentelor de glorie, capabile să revigoreze măcar moral.

– Domnule profesor, care sunt cifrele de remarcat în 2013?

– E un an destul de plin în ceea ce privește cifrele aniversare. În primul rând, se împlinesc 65 de ani de când marea ITA, în frunte cu Baronul Neuman, a câștigat eventul, la o distanță destul de mare față de următoarea clasată. În același timp, Bonyhadi a reușit o performanță extraordinară, marcând 49 de goluri.

– Iar recordul lui încă stă în picioare.

– Da, dar din păcate n-a primit nicio gheată. Din păcate i „s-a dat o gheată…”. Și mai e un eveniment memorabil, în februarie, în a doua etapă a returului, UTA reușește un scor fantastic, 12-0 cu Jiul Petroșani, în echipă căreia regăsim câțiva oameni ca Paraschiva sau Rugiubei ajunși peste puțin timp în naționala României.

– Trecând mai departe?

– Tot acum sărbătorim 100 de ani de la înființarea echipei arădeane Gloria, care are un palmares extraordinar. A pornit la drum în anul 1913 și a reușit să adune sub culorile galben-albastru o serie de sportivi de mare performanță care au participat la Campionatele Mondiale din 1930, 1934 și 1938, mă refer la Barbu, Lupaș, Cuedan sau Șiclovan, ultimul activând multă vreme în conducerea Federației Române de Fotbal. A rămas un arădean care a sprijinit tinerii arădeni care vroiau să se facă dascăli de sport. Am înțeles că se lucrează la o mongrafie a Gloriei, ceea ce e o chestie extraordinară.

– Iar în alte ramuri sportive ce avem?

– Mă voi referi la natație, unde Aradul are o tradiție fantastică. În 1823, deci acum 190 de ani, Aradul a avut primul bazin plutitor pe Mureș. Aparținea unui farmacist, culmea, tot un farmacist a adus și prima minge de fotbal în Arad. Bazinul era situat undeva în apropierea străzii Ineului, în spate la baza sportivă Constructorul. Era în acea zonă un port al corăbierilor care aduceau sarea, iar vama sării era situată în preajma Tribunalului. Şi tot o cifră rotundă, în ianuarie 1948, Organizația Sportului Popular a înființat primele agenții pronosport.

– Sunt câteva repere din lumea sportivă arădeană care întăresc prestigiul local.

– Aradul are o istorie a sportului extraordinară. Din păcate, nu are un breviar, hai să-i spunem așa, cu personalitățile deosebite. Nu mă refer doar la antrenori și performeri, ci și la conducătorii sau alte persoane fără a căror contribuție nu s-ar fi ajuns la rezultatele știute. Până în 1944, cluburile erau, sub aspect juridic, de drept privat. De exemplu, primul club de canotaj era condus de o serie de bancheri, care s-au inspirat din modele din Franța sau Anglia.

– E interesant ce spuneți, dacă privim la calitatea unor oameni ajunși azi în lumea sportului românesc…

– Marile cluburi care au încercat să depindă de consilii județene au clacat. Statul nu are posibilitatea de a oferi mai mult. Privatizarea e o chestiune obligatorie.

– Conduceți și o editură cu profil sportiv. Ce se mai pregătește?

– Anul trecut, biroul clubului a aprobat redenumirea editurii Astra Sport în AMEFA. E în lucru această schimbare. De regulă, editurile se ocupă de la literatură sau istorie la tot ce merge pe piață, iar acest domeniu nu era acoperit la nivelul cerințelor. A plecat din consimțământul că dacă Aradul e considerat oraș european și are istoria artei, arhitecturii, dezvoltării social-administrative, trebuia și una a sportului. Aradul merită acest lucru, ocupă un segment deosebit în context național. În Arad s-au constituit două federații cu rezultate importante, cea de canotaj și cea de popice, ambele dând sportivi de mare performanță. la popice îl amintesc pe triplul campion mondial Micoroiu. Nu mai spun de canotaj, care, într-un top, conduce cu 14 medalii olimpice din care 4 sunt de aur. Avem 15 cărți cu tematică sportivă, ne mândrim că toate se referă în mod deosebit la istoria sportului arădean. Sunt bucăți, noi vrem să facem un integrum, ceea ce nu cred că mai există în ţară, cu puține excepții. Alături de conținut tipărit vom edita și în format electronic. Planul editorial pe 2013 va debuta cu carte de rezonanță națională, O istorie ilustrată a halterelor românești. Colaborăm bine cu o serie de universități, cele două arădene ori cele Szeged şi Budapesta, avem deschidere la Comitetul Olimpic Maghiar, Biblioteca Națională sau Muzeul Național al Sportului.

– Știu că aveți în lucru o carte referitoare la istorie canotajului arădean.

– Are trei autori, practic suntem un echipaj 2+1, doi de la CSM și unul de la AMEFA. Conține 470 de pagini, iar săptămâna viitoare sperăm că o scoatem de sub tipar. Și apropo de Clubul Sportiv Muncipal, cartea e primul semnal pentru sărbătorirea a 40 de ani de existență, iată o altă cifră a anului 2013.

– Ați amintit repere din vremuri de glorie ale sportului arădean, din nefericire total opuse celor de astăzi…

– Drama pleacă din factori de ordin intern – organizare, oameni competenți, voință – și factori externi. Toată lumea invocă lipsa banilor. Bani sunt, trebuie căutați în mod legal, civilizat, cum vrei. Factorii externi sunt limitativi. Odată cooptat acest factor extern și trădat sau înșelat de matrapazlîcuri, el dispare, renunță. Agenția Națională pentru Sport are un serviciu, din acest an, pentru proiecte cu finanțare de la Uniunea Europeană, există cele tranfrontaliere, există un complex de acțiuni care se pot derula în sistem barter, serviciu contra serviciu. Cum participăm noi în campionatul Ungariei cu echipa de copii de polo. Având în vedere că suntem în UE, putem discuta. Dar nu se face, pentru că nu există motivații din partea conducătorilor. Sportul e văzut și ca mijloc de îmbogățire. Și mai e o chestiune dureroasă, incompetența cu inițiativă. Nu vreau să dau exemple, dar sunt oameni de 20 ani în sport care nu au rezultate. A face performanță nu e un zgomot, ci o sclavie, antrenorul se transformă fie în dresor, fie în părinte.