Arhivă articole

aprilie 2013
L Ma Mi J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

Marius Demian: „Nu ieșea nimeni cu mîinile în buzunar întrebînd cînd se dau banii. Erau anii 60”

A jucat tenis de masă la cel mai înalt nivel, apoi s-a consacrat în domeniul fotbalului juvenil, mai întîi ca antrenor de copii și juniori, apoi ca și coordonator al tuturor centre importante ale Aradului și nu numai. Dintre fotbaliştii pe care i-a ridicat, în Divizia A au jucat 11 jucători, în B au ajuns 17, iar în C, alții 30. Pe listă sunt Doru Vuşcan, Iosif Lovasz, Gigi Borugă, Marius Cheregi, Roland Nagy, Marius Țucudean, Cristi Panin, Emerich Hirmler, Stelian Iova, Anghel, Cohan, Ciurar, Iliș, Hidiș, Grăpan sau Medve. Ultimul deceniu l-a petrecut alături de Atletico, contribuind direct la frumoasele performanțe. O discuție cu profesorul Marius Demian e întotdeauna savuroasă, datorită stilului său unic, care conferă un farmec aparte celor povestite, indiferent că e vorba de vechi amintiri sau de ultimele evenimente.

 

– Domnule profesor, v-aș ruga să derulăm filmul înapoi și să ne oferiți cîteva amintiri ale primelor dumneavoastră întîlniri cu sportul.

loading...

– Începutul a venit la Palatul Pionierilor, sub îndrumarea profesorului Biro. Absolvise Facultatea Muncitorească de Educație Fizică, era un om sufletist și se ocupa de copii. Mergeam la Palatul Pionierilor împreună cu frații Dehelean, Domide, Magdalena Leszay, Szatmari Iosif, care a jucat la Vagonul, și multe exemple pot fi date. Eram toţi în echipa de volei, mergeam la concursuri de înot la bazinul de la Simay, la concursuri pionierești de tenis de masă, fotbal. Eram un nucleu care, pînă venea profesorul Biro, stăteam în sala de tenis de masă și mai jucam. Am prins repede o oarecare dexteritate și am mers la un concurs pe țară. Am reușit să mă calific la zonă și la semifinală, apoi am fost solicitat într-o tabără de vară la Focșani cu lotul de copii de 10 ani. Între timp, era și fotbalul în fața casei, stăteam pe strada Poitier, și de dimineață până seară jucam în Piața Mică, „Mihai Viteazul”. Acolo, după ora 15,00, se făcea curățenie, veneau stropitoarele, apoi intram noi, până la 22-23,00, cînd eram la lumina becurilor. Cîte două cărămizi erau pe post de porți, împărţeam în tot felul de terenuri, doi  contra unu, trei contra doi, venea Bujacul, veneau frații Gyenge, Domide, Mercea… Singurul care a acces în fotbalul mare originar din zonă a fost Cociuban, care a jucat la CFR Arad.

– Fotbalului i s-a atribuit, de cînd a apărut, eticheta de rege al sporturilor. A fost mai puternică atracția tenisului de masă?

– Noi ne îndemnam unii pe alții, hai la pitici la CFR, hai la UTA. A fost o selecție la Iosif Petschovsky, cu zeci de copii. Doi a reținut de la noi de pe stradă, eu și un prieten. Eu, între timp, mergînd în acea tabără de vară de tenis de masă, la 11 ani am ajuns la campionatele internaționale ale României la Constanța. Cu trening albastru deschis, cu Republica Populară Română pe el, eu am avut toate stemele! Pe spate era cusut cu pluș „România”, cu litere albe, mergeam cu avionul, la clasa I, stăteam la Hotel Ambasador. Nu că am fost mai pretențios, dar vizavi de ghetele cu trei numere mai mari și cuie care îmi intrau în talpă, am ales varianta asta fără să îmi dau seama dacă e bine sau nu. Apoi am continuat, jucînd la un moment dat tenis de masă la CSM Cluj, care era în Liga Campionilor, eu eram al șaptelea ca valoare și jucau trei. Erau momente cînd puteam fi în primii trei, dar evident că antrenorul nu opta pentru al șaptelea, ajuns mai sus printr-o conjunctură. Obiectiv era cîștigarea Cupei Campionilor Europeni, nu spiritul olimpic. Doi din jucătorii care jucau în CCE erau juniori I la Universitatea Cluj, titulari la fotbal, Radu Negulescu și Adalbert Reczi. Sigur, aș putea povesti tot felul de nebunii. La Poiana Brașov stăteam multe luni în cantonament, un an erau mondiale, în următorul, europene. Eram cazaţi la hotel Ruia. Pe stadionul de atletism, am jucat fotbal echipa națională de tenis cu lotul de rugby. Cu afișe, masă întinsă apoi la Hotel Sport, am bătut 4-1!

– Ați făcut performanță în tenisul de masă, pentru ca apoi să vă dedicați fotbalului, din postura de antrenor.

– În contextul amintit mai devreme, am dat admiterea la București la secția sportivă, era chiar ultimul an în care la Institultul de Cultură Fizică existau un examen pentru profesori și un altul pentru antrenorii  de fotbal. Pentru a primi categoria a doua de antrenor, trebuia să apari pe foaia de joc a unui campionat de divizie secundă la minim 75 la sută din jocuri. Dacă erai de jucător de A, primeai categoria I. Eu, avînd carnet de legitimare la pitici la UTA, unde n-am mers mai departe, mi-am pus viză la Asociația Județeană de Fotbal și m-am prezentat cu carnetul. Jucam și la o echipă de Onoare, sau cam așa, „pe fals”, toți băieții de la specializarea fotbal. I-am avut colegi pe Cojoc, portar la Poli Iași, pe fratele lui Cornel Dinu, Mircea Sandu era cu un an mai mare. Asistent universitar era Mircea Rădulescu,  profesorul. Era Ion Motroc, fundaș central în națională și la Rapid București, profesorul Bârsan, o catedră bună. În paralel, în anul III, am cerut și specializarea tenis de masă, eram cîștigător de Cupă a României, campionat, am fost în toate loturile naționale, și ca junior și ca senior am reprezentat România. Eram în primii zece jucători ai țării, nu în elită, să fiu sincer. Acum și știu de ce. Am avut o tehnică și un grad de automatizare extrem de performant. Mobilitatea articulară era modestă și viteza de reacție și execuție erau slabe. În tenisul de masă contează enorm. Și un simț neuromuscular foarte dezvoltat aveam, însă nu la nivelul colegilor mei, de valoare europeană și mondială. Diferența între campionul olimpic și jucătorii din top 30 e că primul pune cu o minge mai mult pe masă decât ceilalți. Nu e diferență de valoare, dar el joacă 101 mingi, tu joci doar 100 și acolo ai pierdut titlul olimpic. Există nuanțe extrem de fine. Un singur antrenor am avut care și cunoștea metodica pregătirii, la Cluj. Fostul mare jucător și antrenor Pană Farcaș, era preocupat și extrem de sever. Programul de lucru era ucigător, în sensul că la 9 dimineață eram în sală pînă la 10,30 cu robotul, jucam 4-500 de mingi, apoi mergeam la micul dejun. De la 11,00 la 13,00 era antrenamentul comun și după-masă, de la 17,00 la 21,00, următorul. Zilnic, de luni până sîmbătă, 9 ore pe zi. Ca să poți fi în echipa națională, trebuie să fii dedicat sută la sută.

– Fotbalul și tenisul de masă au părut să meargă bine împreună și în alte cazuri. Emil Prokopetz, reputatul antrenor arădean, fusese jucător al AMEFA-ei, iar Iosif Petschovsky a fost și el campion la tenis de masă.

– Emil Prokopetz era un antrenor bun, nu foarte bun, sper să mă ierte din ceruri, de unde este. A fost fotbalist profesionist. Aradul a avut profesionișțti în anii 1930-1940. Petschovsky avea categoria I de tenis de masă, cu concursuri cîștigate și vorbim de unul din cei mai mari fotbaliști ai României vreodată. Exemple mai sunt, Ion Țiriac a jucat în naționala de hochei. Atunci mai mergea, acum e mai greu. Am văzut la Jocurile Olimpice de la Londra un înotător american care joacă în campionatul național de baschet, campionat de unde se merge la profesionism.

– Cum arată începuturile dumneavoastră ca antrenor de fotbal?

– Am început ca jucător și antrenor la FZ. Antrenor principal era un domn Nagel, fost portar profesionist, om de modă veche. Nu știa bine românește, dar nu asta e important. Venea la meciurile oficiale în costum de stofă culoarea oului de rață, cămașă albă și papion violet, pantofi de piele spanioli violet și fuma tutun olandez cu pipă de cea mai bună calitate. Nici nu știu de unde făcea rost de el prin anii 60. Era respect pentru meseria de antrenor. M-a rugat – tovarășe profesor, faceți încălzirea. Foarte interesant tip! Era și popicăria acolo, la FZ, după meci se făceau mici, grătare, se bea bere Azuga de către ambele echipe, chit că în timpul jocului era muncitorește. În fața vestiarelor era covata cu apă caldă încălzită pe sobă cu rumeguș, una pentru gazde și una pentru oaspeți. Te spălai pînă la brîu și abia după ce termina toată lumea aveai voie să intri și cu picioarele. Erau și prosoape de in. Antrenamentul eu îl conduceam, la cîteva indicații ale dînsului. Începea cu alinierea echipei, eu îi dădeam raportul – lotul echipei FZ este gata pentru începerea antrenamentului, iar el saluta jucătorii. Nu ieșea nimeni cu mîinile în buzunar întrebînd cînd se dau banii. Sigur că pe bani se joacă acum, dar ăștia erau anii 60. Am prins și cînd ne arbitrau Szeredi, Ștefănescu, Săvulescu, Chivari, Zoriti, care au fugit peste garduri și nu știau prin ce grădini să dispară. E campionatul județean, sunt amintiri de toate categoriile. Mă rog, asta a fost… După aceea am avut șansa de a fi profesor la școala din cartierul Grădiște, unde imediat am înființat clasele cu profil de fotbal. Foarte mulți băieți buni am avut, au ajuns internaționali, de diviziile A, B, nu era mare lucru să fii antrenor. Pe marginea terenului la CPL erau porți mici și se juca non-stop, ziua, noaptea, iarna, primăvara, vara, toamna. Pe teren nu puteai să intri pînă nu pleca renumitul Kiss-bacsi acasă, omul care se confunda cu stadionul. Mai făcea el că se urca pe bicicletă, dădea o tură și venea înapoi.

– Nume de atunci?

– Am început prima dată cu Doru Vușcan, care a fost la Olimpiadă în Australia, cînd România a luat medalia de bronz. Și Lovasz, de la UTA, a fost atunci în echipă. Apoi, Gigi Borugă era căpitanul echipei, născut în 57.

Radu Romanescu

Preludiu pentru cartea „Atletico – primii zece ani”. În curs de apariție.

0
0

0 comentarii la articolul: “Marius Demian: „Nu ieșea nimeni cu mîinile în buzunar întrebînd cînd se dau banii. Erau anii 60”

  1. Baiat subtirel, inalt, polisportiv, care juca mult mai bine decat noi ping-pong. Asa mi-l amintesc pe Marius Demian cel de prin anii 60-70, de cand nu ne-am mai intalnit…

    0

    0
  2. Profesorul Marius Damian, o enciclopedie a antrenamentelor si a jocului de fotbal. Prin 1986-87 preda la CJEFS cursuri de formare a instructorilor de fotbal din campionatul judetean de fotbal si tin minte cand Domnii Palcu,Ghirlea sau Bretoteanu convocau,in mod obligatoriu, antrenorii si instructorii de fotbal din campionatul judetean(chiar si de la cele mai mici echipe)pentru a lua lectii de fotbal de la acest Domn profesor.La inceputul perfectionarii, multi dintre ei, se plictiseau pentru ca la sfarsit sa ceara chiar ei, in mod expres, noi cursuri de perfectionare.
    La aceste cursuri nu lipseau nici Nea Coco Dumitrescu si nici Nea Toma Jurca, care sa fim seriosi erau peste valoarea acestuia, dar din respect pentru Dumnealui ascultau cu atentie,fara al intrerupe,la tot ceea ce explica.Erau alte vremuri, era placerea de a te afla printre cei mai buni dintre cei buni, fara a pretinde ca „tu esti buricul pamantului” iar batranii sunt expirati.Era placerea de a juca si invata fotbal, fara recompense morale sau materiale.
    Profesorul era o fire calma, explicand detailat modul de pregatire a jucatorilor de fotbal, tehnica si tactica adoptata de marile cluburi europene, pentru ca la sfarsit sa adopte aceste cerinte la nivelul fotbalului judetean, incantand prezenta.
    Ii doresc viata lunga cu sanatate si multa stima pentru profesionalismul sau.

    0

    0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.