„Când am plecat, Dumitrescu a declarat în Sportul – dacă aș mai avea un Lereter în teren, n-aș mai avea probleme!”
Cel care a făcut la UTA unul din cele mai sudate cupluri din istoria fotbalului nostru alături de Eugen Pojoni s-a afirmat mai întîi la Timișoara, câștigând Cupa României cu Poli în 1958. Dar marile triumfuri le-a trăit în tricoul alb-roșu, după un deceniu! Vineri după-amiază, între o fotografie și cuvinte schimbate cu vechii prieteni de la UTA, Iosif Lereter s-a oprit pentru evocarea câtorva clipe din timpuri frumoase.
„Hai că te caută cineva de la UTA”, și-a amintit Lereter cum l-au abordat șefii Aradului.
Suntem în 1967, pe când fotbaliștii nu aveau contracte pe durate determinate. Primeai dezlegarea de la club, plecai. N-o primeai, puteai să pleci, dar stăteai în ‘carantină’ șase luni. „Eu mă gândeam că, la 34 de ani, nu vreau să stau pe bancă, așa că am zis nu”, continuă apărătorul de altădată, cu o vigoare şi o supleţe care se potrivesc perfect cu cele arătate în vechile poze.
„Dar dacă poți să joci imediat la noi?”, au insistat utiștii.
„Loli”, cum era alintat în vestiar, povestește exact cum s-a făcut mișcarea: „Kukla, de la UTA, intrase la Facultatea de Agronomie și timișorenii repede au venit la Arad. Utiștii au fost de acord să-i dea dezlegarea, dar au cerut-o pe a mea. Cei de la Poli le-au spus că poate mă las, dar arădenii le-au răspuns – atunci noi pierdem un jucător, voi câștigați unul!”.
Șefii nu mai știu să organizeze
La aproape cinci decenii, UTA și Poli nu se mai luptă să-și aducă jucători una de la alta, fiecare căutându-și mai degrabă propria identitate. „Mă întristează faptul că și Timișoara și Aradul sunt la pământ cu fotbalul. Și să nu îmi spună cineva că aici nu sunt șefi de fermă sau de firmă! Sunt, cu grămada, dar nu știe nimeni să organizeze. Ghinionul e că în fotbal mai întâi trebuie să arăți, apoi ești ajutat. Și eu, când am venit la Arad, Dumitrescu a întrebat ce e aici, cimitirul elefanților?”, explică Iosif Lereter.
Recunoscut pentru severitatea sa, bazată pe principiul că părintele își sărută copilul doar în somn, Nicolae Dumitrescu nu și-a ascuns însă tristețea atunci când Lereter, la 39 de ani, se despărțea de UTA.
Valoarea veteranului îl cucerise. „Când am venit la Arad, aveam 34 de ani. Broși (n.r. Ladislau Brosovszky) avea 17 ani! Când am plecat, Dumitrescu a declarat în Sportul – dacă aș mai avea un Lereter în teren, n-aș mai avea probleme!”
Un bilet pe parbriz!
Se spune că fotbalul nu se schimbă, doar actorii sunt mereu alții. Iosif Lereter zâmbește și ne face să zâmbim, reamintind o pățanie cu același Nicolae Dumitrescu. „Eram într-o seară într-un restaurant, să mănânc, iar el mi-a lăsat bilet pe parbrizul de la mașină: Este ora 12,00 și nu ai ajuns acasă. A doua zi, i-am zis: Nea Nicu, eu v-am spus vreodată ceva că jucați remi până la 4 dimineața? Atâta timp cât joc bine, trebuie să mă bagi. Că te bate lumea dacă nu mă bagi! Și dacă nu mai pot să joc, plec singur”.
Banii tăiați de partid
În cei cinci ani petrecuți la Arad, Lereter a uimit: în ciuda vârstei care trimitea cu gândul la retragere, a continuat să joace la cel mai înalt nivel. Și poate ar mai fi făcut-o mai departe, dacă nu apărea o imixtiune PCR-istă. „Eu am plecat certându-mă cu partidul. Am câștigat două campionate, iar în al treilea eram pe locul 9. A venit Derban (n.r. din partea partidului unic de-atunci) aici, a ținut o ședință și ne-a spus că ni se taie 50 la sută din indemnizație. Eu aveam 1,200 rămâneau 600. M-am ridicat în picioare și am spus – pe mine nu mai contați, mie 600 de lei nu îmi ajung nici pentru benzină ca să vin de la Timișoara (n.r. Lereter a locuit în orașul de pe malul Begăi tot timpul). Așa m-am despărțit eu de UTA. Babău, care era director la fabrică, a spus că îmi dă tot salariul, doar să rămân, dar atunci a fost sfârșitul”, conchide Lereter.
***
„Să ştii că a fost mare…”, şopteşte un arădean care a avut bucuria să-l vadă jucând în tricoul utist pe Iosif Lereter. „Uite-l pe Viorel Sima cum stă sus la oficială, îi e frică și acum de dumneata”, râde Dorel Cura. Suporter Club UTA e la datorie, oferindu-i câteva suveniruri cu însemnele Bătrânei Doamne. Domide, Metskas, Jivan, Czako II, Vaczi, Bătrâna, Axente sau Gherghel sunt și ei la stadion. E și Duckadam, reperat mai greu fără mustața-i marcă înregistrată.
Nostalgii și bucurii îl înconjoară deopotrivă pe marele fotbalist ai cărui pași făcuți pe iarba de la UTA într-o toridă zi de vineri vin să ne mai amintească odată de ce echipă frumoasă am avut cândva.
Radu Romanescu
ce vremuri,ce echipa ,sa ne traiesti multi ani LERETER
Lereter-Pojoni, stalpii apararii peste care nu se trecea! Se completau si se ajutau reciproc cu o eleganta rara. Iar Kukla era un fotbalist inalt frumos, brunet, plecat prematur dintre noi datorita unei boli necrutatoare. Sunt fericit ca i-am admirat de nenumarate ori pe terenul de fotbal. Unde esti tu UTA de altadata?…
Doamne dar de ce plang cand citesc aceste randuri… Nici macar nu l-am cunoscut pe acest om dar parca ma doare sufletul cand vad ce a mai ramas din UTA mea draga… Multumi domnule Iosif pentru tot ce ati facut pentru UTA desii va cunosc doar numele… Incet ,incet se asterne nepasarea si ne pleaca marii actori dintre noi… Tare as vrea sa ajung si eu odata sa traiesc ce au trait parintii mei alaturi de UTa (adica BUCURIA SPREMA) …Pana atunci mai plang cand citesc cate un interviu cu marii actori ai UTA-ei…Offffffff
sunt frumoase si emotionale tot timpul istorisiriile despre UTA. generatia noastra din pacate nu are ocazia sa traiasca acele clipe pe care parintii nostri le-au trait si pe care ni le povestesc de fiecare daca cu entuzeas si mandrie. sau poate Aradul din zilele noastre nu merita o UTA ca cea din anii 60-70.
Aradul suntem noi!!!
Am avut fericirea de al cunoaşte si de al vedea jucând pe Lereter, care alături de Pojoni, Birău şi Popovici formau un zid de nepătruns în faţa porţii lui Gică Gornea. Era un lider şi un indrumător pentru mai tinerii Broşovschi, Gigi Domide, Sima, Tibi Brândescu, Axente, Petre Schiopu sau Ilie Moţ. Cuvantul lui era lege pentru componenţii acelei generaţii, atât pe teren cât şi în vestiare. Singurul care mai comenta era colericul Goby Birău, dar până la urmă şi acesta se conforma.
Intradevăr, Nea Coco avea siguranţă în Loli iar când construia echipa, meci de meci, începea cu Lereter si Gornea, nepunând niciodată sub semnul incertitudinii capacitatea şi loialitatea acestora.
Pentru noi arădenii de rând, cuvântul UTA era sacru iar jucătorii echipei erau zeii pe care doream săi vedem Duminică de Duminică iar dacă dădeam mâna cu ei sau îi atingeam, bucuria era supremă.
Laurentiu-le, să ştiică că nu eşti singurul pe care l-au năpădit lacrimile, nostalgia acelor timpuri s-a abătut şi asupra persoanei mele şi păcat că vor rămâne doar cu amintiri şi regrete tardive, iar adevăraţii actori vor pleca rând pe rând, aşternându-se nepăsarea pe chipurile viitoarelor generaţii.
Am trăit, am văzut şi m-am bucurat de succesele idolilor mei, neputând afirma cu certitudine că acele vremuri se vor mai reîntoarce, bucurându-mă din nou de succesele favoriţilor.
Pe lângă Marea echipă a acelor ani, actuala UTA nu este decât un avorton de care îşi bate joc toată lumea, de la echipe de care nu a auzit nimeni şi până la cei care se cred egalii generaţiei lui Lereter, dar care nici nu ştiu valoarea şi greutatea cuvântului UTA.
Să ne trăieşti Loli mulţi ani cu sănătate, pentru că tu şi cei din generaţia ta ne-aţi adus numai bucurii şi admiraţii în sufletele noastre dând putere clubului nostru drag.
Respect profund domnului Lereter !
Au fost alte vremuri, care din pacate au apus….
Sint in delegatie in China si i-mi curg si mie lacrimile dupa acest interviu. Aici este ora 1 noaptea dar nu pot sa mai inchid un ochi .tot vizez la acesti jucatori ai anilor 60/70 pe care am avut onoarea sa-i vad jucind. Numele acestor jucatori sint pentru mine ca si o melodie foarte draga. Sper tdin tot sufletul sa m-ai apuc asemenea jucatori la UTA !!!