Odată pătruns, sentimentul unic al fotbalului rămâne acolo. Pavel Baliga (59 de ani – foto, dreapta) a fost în echipa de juniori a Vagonului pe care antrenorul Alexandru Hăran a condus-o, în 1973, în finala pe țară, contra lui Dinamo București. Câțiva ani mai târziu, „Palli”, cum îi spun prietenii, era într-o altă echipă importantă a Aradului, Strungul. De ceva vreme, a ales Germania, acolo unde se bucură la fiecare revedere cu familia fotbalului arădean, așa cum s-a întâmplat și luna trecută, când Old-boys UTA a petrecut acolo câteva zile, pe care le-a legat de turneul de la Kossen. Alături de bunul său prieten și coechipier de altădată, Costel Croitoru (foto, stânga), „Palli” Baliga i-a însoțit pe arădeni, ocazie cu care și-a povestit o parte din superbele amintiri. Dar nu vorbim numai de amintiri, pentru că e încă pe teren!

„Tata m-a dus la pitici la UTA, n-aveam nici nouă ani. Dar de fiecare dată se întâmpla ceva, antrenorul nu era, după două-trei zile echipa era altundeva la antrenament, altă dată n-au avut echipament pentru mine. Întotdeauna se întâlnea cu administratorul. Și așa m-a dus la Vagonul. Acolo m-au băgat imediat în vestiar și m-au pus la treabă”, începe povestea „vagonară”, care avea să atingă un prim punct culminant rapid: „Am rămas, iar în 1973 am jucat finala campionatului național de juniori pe țară cu Dinamo. Apoi Leac și Juhasz trecuseră la UTA, portarul Suciu era deja la Unirea, rezerva lui Gornea. am rămas cam singurul din trupa veche. A venit George Orădan, am mai jucat un campionat ca și căpitan de echipă cu băieți mai tineri – Marcel Sîrbu sau Mateuț”. Dinamo s-a impus atunci la penalty-uri.

Echipa de juniori a Vagonului, vicecampioană națională în 1973. Sus: Suciu, Csecs, Torok, Melnic, Gîngă, Baliga, Hamza, Chișbora și antrenorul Hăran. Jos: Morar, Stanca, Juhasz, Chiș, Nădăban, Socaciu, Leac.

Trei goluri în poarta UTA-ei

Ca și acum, derby-urile de juniori stârneau patimi la fiecare nivel. Pentru Pavel Baliga, o ciocnire cu rivalii de la UTA avea să producă o „intrare” la ceva ce avea să se întâmple mult mai târziu.

„Am avut un meci greu cu UTA la noi acasă, rezultatul nu-l mai știu, cred că egal s-a terminat. Returul a fost pe Șega, unde jucau juniorii de la UTA, cu Ghighi (n.r. Emanoil Gherghel) antrenor. Îi aveau pe Schneider, Kapesz, Sucă Szabo. Arbitrul Radu Dumitrică, fusese coleg de servici cu tata la Ceasuri, fluiera tot a luda. L-am întrebat: ce-i asta?! Pavele, îmi zice, am ordin de la județ, UTA trebuie să câștige. Ce să-i mai spun? 2-0 a fost UTA la pauză, apoi le-am dat trei goluri, două le-a acordat, al treilea l-a anulat. În ultimul minut, a dat 11 metri pentru UTA, Kapesz l-a tras peste poartă și s-a terminat egal. După acel meci, nea Petre Schweininger m-a luat la echipa întâi de la Unirea. Era în Divizia B, cu Bermozer, Cotarcă, Damian… Am jucat câteva meciuri, iar în toamnă m-au luat în Armată. A fost neînțelegere cu Croitoru, Hamza și Tisza, eram toți reușiți subingineri la Vagoane, ei au ajuns la Ineu, unde au putut face antrenament, iar eu la Timișoara, închis ca la Armată timp de 9 luni”, povestește fostul mijlocaș.

Joker la Strungul

Ca și în multe alte situații, serviciul militar avea să-i frâneze lui Baliga traseul. „Pe când am venit înapoi, Unirea a ales alți jucători în locul meu. M-am dus la club la Vagoane după dezlegare, sediul era pe strada principală, spre UTA”. Dar lui Emanoil Gherghel încă îi era proaspătă amintirea din acel meci de pe Șega și a acționat în consecință. „Între timp, pe Ghighi l-au numit antrenor la Strungul, așa am ajuns acolo, până 79 am jucat. Am început titular, apoi Gherghel mă tot schimba, mă băga ca și joker. Țin minte un meci cu Zalău, ei erau primii, noi am fost pe locul al doilea. Am jucat pe CFR, stadionul Strungul nu prea avea multe locuri atunci și s-au gândit că vin mulți spectatori. Eram, practic, acasă. Am câștigat 1-0, eu am dat golul, mai am și acum ziarul cu poza”, rememorează.

Strungul, în anul 1978. Sus: Gherghel (antrenor principal), Tușa, Baliga, Curuțiu, Sima, Roth, Butaș, Bran, Matei, Baltă, Metskas (antrenor secund). Jos: Reisz, Morar, Cato, Avrămuț, Bicski, Fodor, Mihuț, Roșu, Cilian. 

Prietenii pe viață

Trupa arădeană reunea o serie de nume importante și, chiar dacă azi totul e redus la fotografii vechi și nostalgii, cei care au trăit acolo au ceva ce nu le poate lua nimeni. Pavel Baliga: „Atmosfera de la Strungul era foarte bună, jos pălăria! Aveam câțiva jucători buni, Ioji Kato, de la Chișineu Criș, și Walter Roth făceau jocul. Ghighi își aplica tactica pentru jucătorii pe care îi avea. În spate, Curuțiu era pe dreapta, Tușa pe stânga, iar Matei și Roth jucau fundași centrali. Când Tușa urca, Walter îi ținea locul. Aici pot să spun că toți eram prieteni, niciodată n-au fost certuri și divergențe. Nu-l uit nici pe Dinu Butaș. Reprizele trei au contat atunci, ca și acum, ne-au legat. După Strungul, în 79, am ajuns la Rapid. A venit și Gioni Brosovszky, apoi și Domide, dar a intervenit o chestie personală care m-a abținut de la fotbal. Aveam 24 de ani. Rămâne personal…”

Prima de joc: un sac de fasole

Pavel Baliga a ales să încheie fotbalul de performanță la o vârstă fragedă. Dar plăcerea jocului a rămas și mingea avea să-i facă din nou cu ochiul, chiar dacă la un nivel mai mic. „După doi-trei ani, Gherghel a ajuns antrenor la Macea și m-a convins să încep din nou. L-am luat și pe Costel Croitoru, pe Mertesz, Dumnezeu să-l ierte, și pe Laci Simon. Am avut câțiva ani faini acolo, revenise și Secui, fostul  portar de la Vagonul, căruia îi fusesem copil de mingi. Aminitiri frumoase am, de exemplu i-am bătut pe Curtici la ei acasă 1-0, am dat golul după ce am furat mingea de la stoper. L-am dus și pe socru-meu la meci, era maistru la Vagoane, iar la Curtici erau mulți vagonari. S-a nimerit să vadă meciul de lângă un coleg de servici. Eu purtam barbă, ăla mă înjura – trebuia să te faci popă, du-te acasă! Socru-meu l-a întrebat – dar ce bai ai cu omul? Păi nu vezi că ne-a dat gol, că așa și pe dincolo? Ăla e ginerele meu! Omul a rămas mut, și-a luat coada între picioare și a plecat acasă. După meci, un suporter de la Macea mi-a dat un sac de fasole!”

„Cumva, mi-a lipsit”

Și cum plăcerea jocului rămâne mereu, Pavel Baliga vine cu o dezvăluire surprinzătoare: anul trecut, după câteva decenii de pauză, a apărut din nou pe gazon! „S-a înființat o echipă în Waldkraiburg, SC Danubius, aproape toți suntem români. M-a păcălit unul, nu vii și tu? Hai să vin! Cumva, mi-a lipsit. Ia socotește, am avut 33 de ani când am terminat cu Macea, anul trecut am împlinit 58! După primul antrenament, mă trezesc că președintele îmi pune hârtiile – completează și semnează, să-ți fac legitimație. Ce vrei cu mine, că am 58 de ani? Nu-i nimic, poți să intri la sfârșit, 5-10 minute. Aveau câțiva tineri fără drept de joc, le-au trebuit oameni. M-am lăsat convins. Nu e old-boys, dar suntem majoritatea old-boys. Echipa e bună, avem și jucători de 23 sau 27 de ani, care o trag după ei. Promovarea a fost pe drept. În celelalte echipe, chiar dacă jucătorii sunt mai tineri, n-au calitate. Antrenorul nostru, Cristi Luca, a jucat în Divizia A în România, tot e forță. În primul meci am dat și eu gol, dar acum, ca noroc că au primit tinerii legitimație și nu mai trebuie să joc! Din când în când, îmi mai cad bine 5 minute, să mă bucur cu ei”. Condusă de Cristi Luca, fostul atacant de la Ineu sau ACU, Danubius a promovat din ultima ligă în primul ei an de viață!

„E bine așa cum a fost”

„Meciul cu Dinamo rămâne cea mai frumoasă amintire”, mărturisește fotbalistul arădean. „Dar și cel cu Universitatea Craiova, jucat mai devreme, în faza grupelor. La ei erau, de la Călin Chișbora citire, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Pițurcă. Mai târziu au ajuns în națională, bravo lor, foarte buni. Dinamo îi avea pe Ion Marin, Augustin, Lucuță, Vrânceanu. Cariera mea s-a terminat cu Armata, 9 luni fără antrenament greu de revenit. Dar e bine așa cum a fost. Decât să stau în pat bolnav, mai bine joc pe iarba verde!”, zâmbește Pavel Baliga.

Radu Romanescu