Are aceeași privire pătrunzătoare, ca-n fotografiile ce ne fac mereu să visăm. Eleganța și sobrietatea denotate din aceleași fotografii se simt la fel. Expediția utiștilor în Germania și Austria din luna iunie a prilejuit o întâlnire cu unul din eroii alb-roșii de demult. Alexandru Donciu a jucat la UTA între 1964 și 1966, iar în această vară, după exact cinci decenii de când ajungea la Arad, i-a avut lângă el pe doi din coechipierii de-atunci, Flavius Domide (toate gândurile bune pentru el în clipele grele prin care trece acum!) și Mircea Axente. „Avea un șut unic, lovea mingea de o făcea ou!”, și-au amintit cei doi. Povestim adăpostiți de umbra zidurilor castelului Herrenchiemsee, l-a ridicat regele Ludovic al II-lea al Bavariei cândva pe la 1873, îl fermecase Versailles-ul din Franța, așa că și-a făcut unul al lui, pe cea mai mare insulă a lacului Chimsee, supranumit și Marea Bavareză.

Steaua, Oradea, UTA

Născut în 1941, Sandu (cum îi spun vechii colegi) Donciu, a început să bată mingea pe un teren viran al Bucureștiului natal: „Seara, așteptam să se aprindă becurile de pe stradă, să mai putem juca!”

Locuia la 10 minute de mers pe jos de Aeroportul Băneasa și joaca a devenit serioasă când a pătruns în echipa de fotbal Tarom București. Ascensiunea a fost rapidă, iar în 1960, Gheorghe Popescu, unul din internaționalii importanți ai României interbelice, îl promova la Steaua. La roș-albaștri a primit botezul Diviziei A și a stat până în 1962, iar după un an îl regăsim în team-ul Crișului Oradea, promovată atunci pe prima scenă și bazată pe efectivul vechii Crișana, care îi cuprindea, printre alții, pe portarul Carol Weichelt și pe Eugen Pojoni. Atenția UTA-ei a atras-o rapid, mai ales după ce i-a dat gol în meciul direct din octombrie 63, câștigat cu 1-0 de Crișul.

Foto: UTA și Bonsucesso, echipele reunite. Arădenii: sus, de la stânga la dreapta – Igna, Chivu, Bakos, Biro, Donciu Pantea; jos – Ion Vasile, Czako II, Comisar, Țîrlea, Metskas.

Goluri ”braziliene”

Odată ajuns la UTA, „titular am fost, doi ani nu m-a schimbat nimeni de pe post.  Am marcat și câteva goluri, nu multe, dar mai deosebite decât celelalte”, povestește Donciu, retrăind clipele unice de odinioară: „Am jucat la Arad cu brazilienii de la Bonsucesso (n.r. echipa ce l-a dat pe primul mare star Carioca, Leonidas, zis și „Diamantul Negru”, om de bază la Cupele Mondiale din 34 și 38), le-am dat două goluri, unul din lovitură liberă și unul din acțiune. Am jucat și cu Vasas Budapesta, atunci a dat Floruț două goluri, au venit în Arad toți ungurii să-i vadă. Erau mulți fotbaliști cunoscuți atunci la ei”.

Final dur, abrupt și fără avertisment!

În vara anului 1966, UTA se pregătea pentru prima ei experiență europeană oficială, Cupa Balcanică. Era ediția a cincea, iar arădenii nimeriseră în prima serie din cele două, cu Fenerbahce Istanbul, Partizan Tirana și Cherno More Varna. Primul meci, contra bulgarilor, s-a jucat pe 15 iunie la Varna și avea să-i fie fatal lui Donciu: accidentat grav la picior, fotbalistul ajungea pe masa de operație. „Ajuns la Arad, am făcut radiografie, doctorul Georgescu m-a operat și mi-a pus piciorul în ghips. După trei luni și jumătate de ghips, musculatura mea era la pământ. Nici acum nu mai am forță în el…”, mărturisește.

Foto: Utiștii, înaintea meciului de la Varna. Weichelt, Șchiopu, Metskas, Petschovsky III (sus), Bakos, Pantea, Donciu, Țîrlea, Jac, Biro, Floruț (mijloc), Axente (jos).

S-a oprit fotbalul de performanță după un ultim episod. „Mi-am scos ghipsul și m-a luat, după două săptămâni, Cocoșatu’ (n.r. Nicolae Dumitrescu) la antrenament. Exersam centrări de pe dreapta când am făcut o entorsă și am terminat cu totul. M-a scos afară din lot, între timp m-am căsătorit, venise și primul copil, vroia să mă trimită la Sîntana să joc, iar dezlegarea o primeam doar dacă predam locuința. Așa că m-am lăsat și m-am băgat în producție, am lucrat ca lăcătuș”, se deschide o rană veche.

Tot la UTA. Fabrica UTA

Fabrica fondată de baronul Francisc Neuman fusese dintotdeauna marele sprijin al echipei Aradului. Sandu Donciu avea să constate singur atașamentul muncitorilor pentru fotbaliști și echipa lor de suflet. „M-a șocat un lucru: atunci când jucam fotbal nu știam că trebuie să fac planul ca să iau primade joc, banii veneau la noi fără probleme. Ei, în producție nu luam prima dacă nu făceam planul. M-am gândit, în mine, că oamenii care sunt aici și lucrează ca să ne dea nouă bani, nu pentru ei…”, arată fostul fotbalist, devenit mai târziu mecanic auto la IRTA, apoi angajat la Fabrica de Vagoane.

Ultimele încercări din iarbă

Acolo, fotbalul i-a mai făcut odată cu ochiul. „A venit la mine Radin Dușan, hai, mai încearcă să joci. Am slăbit în două săptămâni 14 kile și am mai jucat puțin la Vagonul. Apoi am plecat la taxi, ca să mai pot juca la Gloria. Acolo, directorul a aranjat la un moment dat un turneu în Iugoslavia, dar pe mine nu m-a dus. Atunci am terminat cu totul, m-am ținut de taxi 10 ani, iar în 1980 am plecat din țară. Ilegal”.

„Șorțuri” pentru nemți

Destinație: orașul german Waldkraiburg. Pe lângă lucru, Donciu n-a uitat fotbalul. „M-am dus la oldboys, nemții s-au uitat ciudat la mine, dar i-am făcut să râdă unul de altul, n-a existat unul să nu i-o dau printre picioare!”, zâmbește. În Germania a lucrat până în 2001, când s-a pensionat.

Foto: Întâlnire de generații utiste pe o insulă din Germania. Dorel Cura, Sandu Donciu, Flavius Domide, Emil Szabo.

Ce a fost frumos?

Răspunsul vine iute: „Toată perioada cât am jucat fotbal! N-am fost schimbat niciodată, nu mi-a reproșat Cocoșatu’ niciodată că am jucat slab, n-am avut probleme. Am jucat și inter și half, am prins trecerea de la sistemul de joc „WM”, la 4-2-4, apoi la 4-3-2-1, dar mie mi-a plăcut jocul de atac. Cu cât vrei să te aperi, să te retragi, cu atât mai repede primești gol.  Dacă joci ofensiv mai ales acasă,  am și spectatorii de partea mea, și cu cât forțez mai mult, cu atât apărarea adversă greșește”.

Încheiem cu un gând bun al lui Alexandru Donciu pentru Ioan Reinhardt – „Jos pălăria! S-a sacrificat pentru UTA!” – și cu o flacără mereu aprinsă – „Ce n-aș da să mai pot juca fotbal!”

Radu Romanescu