Aradul ajunge în topul național la ultramaraton montan prin Raluca Adriana Burtea. După ce în toamna anului trecut a încheiat una dintre cele mai grele curse de maraton de pe glob, pe Mont-Blanc, arădeanca de 32 de ani și-a depășit limitele la campionatul național de ultramaraton montan desfășurat în weekend cu plecare din localitatea bihoreană Șuncuiuș.

Burtea a alergat în 8 ore și 23 de minute cei 70 de kilometri pe un traseu de 3500 metri diferenţă de nivel, rezultat cu care a devenit vicecampioană națională, în spatele orădencei Mădălina Amariei. Dar, alergătoarea din orașul nostru a urcat și pe prima treaptă a podiumului național cu echipa CSM Cluj Napoca.

Descrierea cursei făcută chiar de Raluca Adriana Burtea pe contul de Facebook vorbește de la sine despre trăirile sale cu ocazia cuceririi celor două titluri naționale:

”A fost o provocare pentru mine și o aventură interesantă. Cu toate că nu eram 100% pregătită pentru o așa cursă, era și o premieră distanță, mi-am luat inima în dinți și m-am pus la start.

Ultima lună m-a pus la încercare atât fizic, cât și psihic. Am fost puțin obligată să pun frână în ce privesc antrenamentele din cauza unor probleme medicale, motiv pentru care nu eram sigură că pot să termin cursa în condiții ok, fără accidentări și cu un timp și un loc bun.

Emoțiile de dinainte m-au ținut trează toată noaptea și au accentuat starea de nesiguranță pe care o aveam și a intervenit frica că voi fi nevoită să abandonez, că nu o să pot duce cursa până la sfârșit. Cu inima bubuind de emoție, mai domolită la start decât normal, nu eram prea sigură cum să o abordez.Aveam tendința să trag tare, apoi îmi aminteam că nu e un semimaraton și nici maraton, sunt 70 de km și când ajung la finish nu mă opresc, mai am o buclă, și încă una, și încă una.

“Hai, Raluco! Ai trecut de jumate. Mai e puțin. Poți!”… apoi nu mai puteam, erau momente în care durea atât de tare, de la răniile din tălpi până la gândurile care te încearcă în tot acest timp. Și ajungi de 3 ori pe la finish… “ai putea să te oprești”, “mai ai 2 bucle, dar ești atât de obosită…sunt atât de mulți km”, “mă doare stomacul, nu mai pot lua geluri, ce mă fac?” “Dă-i cu cola că îți trece, hai!”, “rămâi aici și se termină”….. “să nu îndrăznești, mai 10km, ce naiba? ai alergat atât ca să te oprești acum? “ ,“Mișcă-ți picioarele alea Raluco și termină cursa asta!”.

Ultimii 10km mi s-au părut infernali din cauză că aveam răni în tălpi și a trebuit să trecem prin apă de 100 de ori, și asta intensifica durerea și cu greu puteam să alerg, plângeam. A durat mai mult ultima tură decât mi-am imaginat dar bucuria ce am simțit-o în ultimii 2 km până la finish, e ceva… “S-a terminat, ai făcut-o și pe asta!”

Cu o mică rătăceala și multe înțelegeri cu dulăii de pe traseu ca să nu fiu mușcată, am terminat cursa in 8h23 cu titlul de vicecampioană națională și campioană națională la echipe, fără accidentări”.

În urma acestui rezultat, arădeanca a reușit să se califice la „mondialele” de ultramaraton de la Innsbruck (Austria).