Pe 2 decembrie 2024, în jurul orei 11,30 la Spitalul Militar din Capitală, se stingea „eroul” arădean al fotbalului românesc. Helmut Duckadam a intrat în legendă apărând 4 penalty-uri în finala dintre Steaua și Barcelona, din 1986, de la Sevilla când bucureștenii au câștigat Cupa Campionilor Europeni. Fostul mare portar s-a stins la vârsta de 65 de ani, îndoliind fotbalul autohton, însă durerea sfâșietoare e împărțită în familie.

Soția Alexandra și fiica Julienne sunt și azi devastate de plecarea lui Helmut. Au vărsat lacrimi la dezvelirea statuii care-l reprezintă pe grandiosul goalkeeper acasă, la Semlac, dar se luptă în fiecare zi cu dorul și regretele. Ieri, Alexandra Duckadam a rememorat ultima întâlnire cu Helmut, chiar de Ziua Națională a României. Acea țară care este faimoasă azi și prin portarul arădean. Singurul român din Guiness Book, după performanța de la Sevilla din urmă cu aproape 40 de ani.

”1 decembrie 2024…Ultima zi in care eu si Helmut ne-am spus ,,Te iubesc”…

Ma trezesc dimineata, il sun de doua ori. Imi raspunde abia a treia oara pe motiv ca ar fi dormit si nu a auzit telefonul sunand. Ciudat. Nu mai am rabdare si plec, desi stiam ca voi ajunge cu mult inaintea orelor de vizita. Parchez masina la doua stradute de Spitalul Militar. Intru sa-i iau un cappuccino, ca prea sorbise cu pofta cu o zi inainte din al meu. Iau si cateva portocale mari, frumoase… cum ii placeau lui.

Stau o vreme la intrarea in sectia de Neurochirurgie cu cafeaua in mana pentru ca nu raspunde nimeni. Intr-un tarziu, apare o asistenta care nu imi permite accesul pentru ca il pregatesc de RMN. Ii spun sa ia macar cafeaua si sacosa. Le ia, intra, usa se inchide si eu raman in holul friguros in asteptare. Dupa un timp, apare doamna si imi spune sa merg in cladirea alaturata sa semnez acordul pentru RMN si fisa de alergii. Imi ridic semne de intrebare, dar refuz sa gandesc. Semnez ce e de semnat, un medic tanar vine sa-mi comunice ca il vor duce in Terapie Intensiva, moment in care apare targa cu care e transportat. Ii spun medicului cu vocea ridicata ca merg cu el, orice ar fi, sa nu incerce sa ma opreasca, moment in care Helmut deschide ochii si ma cauta cu privirea pieduta. Fac doi pasi pana la el, il mangai pe fata si ii spun sa stea linistit ca totul va fi bine. Targa e pusa in miscare, eu ma tin dupa ei. Traversam aleea, intram in cladire. Ei intra in lift, eu alerg spre cealalta intrare, cu speranta ca voi putea intra pe acolo, dar ma izbesc de aceeasi usa inchisa. Panica pune stapanire pe mine si izbucnesc intr-un plans isteric. Il sun pe dr. Badiu. Nu ma intelege ce spun. Incerc sa fiu coerenta si imi spune ca incearca sa afle ce se intampla. Il sun pe Dr. Nastase in a carui grija a fost internat la Neurochirurgie. Nu raspunde. Si de un an incoace, nici nu i-am auzit vreodata vocea.

Sunt invitata in salonul pe care l-a ocupat in ultimele zile pentru a-i strange lucrurile. Toate ramasesera asa cum au fost cu o zi inainte. Papucii langa pat, bluza de pijama lasata la intamplare pe pat, cateva materiale medicale pe noptiera, alaturi de cafeaua pe care i-o adusesem. Strang totul pierduta, iau pe mine hanoracul lui albastru, inghesui totul in doua pungi si merg spre masina, cu mintea ca intr-un vortex. Ma intorc in curtea spitalului cu masina si o parchez langa cladirea care-l tine captiv intr-un pat de terapie intensiva.

Incep sa primesc informatii vagi. E obosit, are dureri cumplite. Fara probleme la ecocardiografia de cord, fara probleme la CT-ul la cap, suspiciune de infectie, neobservata la imagistica.

Urc sa vad ce se intampla. Imi dau voie sa-l vad. Este extrem de agitat si delireaza. Il intreb daca stie cine sunt. ,,da, mama”. Incerc sa-l linistesc, fara succes. Ii spun ca totul va fi bine, ca sunt cu el, ca il iubesc. Il intreb daca ma iubeste si imi spune uitandu-se in ochii mei ca da.

Trebuie sa ies, desi nu voiam. Ma instalez in masina cu ochii atintiti la fereastra ce dadea spre sectie. Vin prietenii nostri, doar pentru a-mi fi alaturi, caci noi nu puteam face nimic.

Va fi indus in coma.

Noaptea se asterne tacuta peste zbuciumul din sufletul meu si peste mintea mea care refuza sa gandeasca, de teama sa nu constientizeze gravitatea situatiei…

La multi ani, Romania, dar fa-te bine, ca pentru unii… este oricum prea tarziu…” – au fost trăirile Alexandrei Duckadam din urmă cu un an, în ultima zi din viața soțului său.

”A trecut un an de cand durerea a devenit parte din mine, iar tacerea apasa in fiecare zi pe inima mea”

Astăzi, Alexandra se uită spre Cer și-i trimite toată iubirea sa lui Helmut:

”A trecut un an de cand durerea a devenit parte din mine, iar tacerea apasa in fiecare zi pe inima mea. Durerea pierderii tale, iubitul meu Helmut, nu se stinge. Se impleteste mereu cu recunostinta pentru tot ce am trait impreuna.

Iti multumesc pentru toata dragostea ta, pentru amintirile pe care le port ca pe niste comori. Ele si fiica noastra sunt puntea mea catre tine si imi dau putere sa merg mai departe.

In urma ta a ramas un gol, dar si o iubire care nu se termina. Te port in fiecare pas, in fiecare gand, in fiecare rugaciune.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace, iubitul meu! Voi continua sa te iubesc dincolo de absenta, dincolo de tacere, dincolo de timp!”