Duminica, ora 9:30. Cerul încă se joacă între nori și soare, iar în geamul mașinii se reflectă câmpuri, silozuri și un stâlp vopsit strâmb. Pornesc spre fotbalul mic, acolo unde strigătul se aude până la școală și tabela e ținută de un domn cu creion chimic. Drumul scurt e ritualul meu: nu plec departe, dar plec.

În portbagaj, „trusa clasică”: pelerină ușoară, șapca veche, apă, semințe, pătură subțire pentru banca de ciment. Și, pentru cei care își calculează atent cheltuielile de duminică, există și varianta pragmatică – tutun la galeata – soluția de acasă care înseamnă control la cantitate și cost. Nu e spectacol, e doar modul simplu prin care unii își gestionează tabieturile.

Drumul scurt, poveste lungă

Arad–Șiria. Arad–Pâncota. Arad–Lipova. Nume care sună ca un șir de pase. Pe drum, aceleași microbuze înguste unde discuțiile sar de la recolte la cine joacă pe extremă. La cârciumile de colț, oamenii te salută scurt, cu un fel de apartenență.

Pentru un suporter navetist, fiecare drum e o mini-cronică: afișul lipit pe panou care anunță derby la ora 11, cârciuma din drum unde găsești cafeaua tare, același vânzător de bilete care știe deja cine ești. Toate acestea fac dintr-un drum de 20–30 de minute o poveste lungă, de ținut minte.

Sosirea: salut, terenule

Terenul mic nu are uși rotative, ci o poartă de sârmă și un bilet rupt dintr-un carnet. La intrare, o masă de plastic cu plăcinte și cafea. Aleg locul după trei criterii: să nu bată vântul, să fie umbră la pauză și să fiu aproape de „comitetul” care știe tot.

Copiii se joacă în spatele gardului, câinii își dispută un loc la soare, iar antrenorul strigă ca un metronom. Aici fotbalul e muncă brută, dar și poezie scurtă.

Meciul: ce nu prinde televizorul

La liga mică, prima atingere e aur. Publicul simte imediat diferența dintre un fundaș sigur și unul emoționat. Când iese bine, aplauze. Când nu, râsete.

Arbitrul? Om între oameni. Când scapă un henț, tribuna îl ia peste picior: „Dom’ arbitru, la noi la Arad e voie cu mâna doar la salut!” Tensiunea se topește și jocul curge. Asta nu o vezi la televizor.

Pauza: jurnalul de teren

Pauza e mai mult decât un respiro între reprize. E momentul în care tribuna își reglează ritmul, iar fiecare spectator își scoate la iveală micile obiceiuri. Între glume, schimburi de informații și pariuri simbolice, se conturează un tablou simplu și autentic al fotbalului mic.

La pauză, navetistul își face inventarul:

• o gură de apă,
• câteva semințe,
• o privire spre nori,
• o glumă scurtă cu vecinul de bancă.

E momentul micilor pariuri: „dacă dăm primii, câștigăm; dacă nu, ne chinuim.” Și tot aici intră în scenă detaliile pragmatice: unii își pregătesc acasă tabieturile, de la cafeaua la termos până la tutun la galeata – decizie calculată, fără morală, doar cu gândul la buget.

Târgul din jurul terenului

Fiecare stadion mic are târgul său: bunica ce vinde scovergi, băiatul cu cafea, fotograful care surprinde exact faza stângace a portarului. Aici circulă bani puțini, dar multă căldură.

Un mic tabel al „pieței stadionului” ar arăta așa:

Aici nu cumperi doar ceva de mâncat – cumperi parte din comunitate.

Logistica navetei: mic manual fără pretenții

Orice navetist care merge constant la meciurile județene știe că drumul nu începe când te urci în mașină, ci cu pregătirea. O navetă fără plan poate să-ți strice ziua, dar câteva gesturi simple te pun la adăpost de surprize. Nu e știință, e rutină bună.

Un manual nescris, dar verificat de toți:

• Lista: pelerină, șapcă, apă, bani mărunți, șervețele.
• Ritmul: pleci cu 40 de minute înainte, nu mai târziu.
• Rezerva: șosete subțiri, o foaie de stat pe bancă, mică gustare.
• Trucul suprem: pleci cu gândul să vezi fotbal, nu „eveniment”. Restul vine de la sine.

Logistica nu are fast, dar are efect: reduci stresul și lași loc pentru bucuria meciului. De fapt, micile pregătiri sunt cele care transformă naveta dintr-o corvoadă într-un ritual care chiar merită repetat.

Repriza a doua: disciplina bucuriei

Se vede cine și-a dozat energia. Golul aduce un cor de voci necunoscute care se recunosc între ele. Bucuria e disciplinată: bătăi pe spate, strângeri de mână, zâmbete.

În fotbalul mare, i-ar zice „managementul emoției”. Aici îi spunem simplu: „frumos, mă.”

Întoarcerea: ce iei cu tine

Drumul înapoi pare mai scurt. Pe banchetă rămân coji de semințe, o sticlă pe jumătate și aerul de „bine c-am venit”. Îți amintești sprintul inutil dar frumos, o glumă spusă la timp, un salut cald. Și îți promiți că vei reveni.

De ce merită naveta scurtă

Nu pentru scor. Nu pentru statistici. Ci pentru că îți dă din nou măsura umană a vieții: salutul de la intrare, gluma cu arbitru, plăcinta de la pauză, planificarea micilor tabieturi (inclusiv tutun la galeata, pentru cei care aleg să-și facă socoteala din timp).

Cronica suporterului navetist e, de fapt, cronica unei igiene sufletești: drum scurt, folos mare. Când cumperi o plăcintă de la doamna de la poartă, când schimbi două vorbe cu tipul care ține tabela, când îți planifici micile tabieturi ca să nu te ia pe nepregătite nici vremea, nici prețurile, câștigi o duminică întreagă. Iar asta, în timpurile noastre, e aproape un trofeu.