Tristețe fără margini în sportul arădean după ce legendarul Mihai Botez s-a stins, joi dimineață, la 89 de ani. Părintele judo-ului din Arad continua să uimească prin vigoare după ce trecuse pragul a opt decenii.

„Credeam că va fi tot timpul așa”, mărturisește antrenorul emerit de haltere Gheorghe Biriș, președintele clubului AMEFA, fost Astra, club în cadrul căruia Mișa-baci fondase secția de judo, în 1956.

În ultima seară, maestrul Mihai Botez a oferit o ultimă lecție de Ju-Jitsu. Tulburătoare, capabilă să te țintuiască. În rol de discipol, Shihan Pavel Milovan, cel care i-a fost loial din vremea cînd îl iniția în artele marțiale. „Miercuri seară, am îngenuncheat lîngă el, să-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine și să-mi cer iertare. A lăcrimat, la fel am făcut și eu. Am știut amîndoi că va pleca, m-a făcut să înțeleg că e clipa să ne luăm adio. Joi dimineață, am primit vestea că nu mai e…”, reușește Milovan să-și adune gîndurile.

Testament împlinit

Lui Pavel Milovan și altor doi discipoli ai lui Mihai Botez le revine misiunea să-i ducă mai departe munca. „A muncit toată viața în sala de sport, ne-a instruit, ridicat spiritual, căutînd să vadă rezultatul muncii lui în manifestările noastre. Așa ne-a ales, pe mine, pe Shihan George Chivăran și Shihan Gheorghe Farcaș, să-i împlinim visul, de a fonda o școală de ju-jitsu în România”, povestește Milovan. Cea mai mare răsplată a venit în urmă cu două săptămîni, împlinind munca de peste șase decenii a lui Mihai Botez: Soke Kozo Kuniba, președintele Federației Japoneze de Jujitsu tradițional, a oferit clubului arădean Seishsi-Budo certificatul care atestă recunoașterea oficială a acestuia de către niponi. „Acum, la apusul vieții, a primit cu toată gloria acest lucru. L-a împlinit sufletește, iar moartea a fost liniștită”, încheie Milovan.

Soke, post-mortem

Mihai Botez a primit, după moarte, titlul de Soke. „A fost O-Shihan, pînă în ultimele momente. Cu titlul de Soke, poate fi marcat ca un mare maestru la nivel național și nu doar. El a fost recunoscut activ pînă în 2010, cînd s-a retras în glorie de la ultimele festivități din Ungaria. A fost un om împlinit, cel puțin pe linie marțială. Recunoașterea trebuie să vină de la toți copiii pe care i-a avut însală. Trebuie aplaudată viața lui”, a explicat Pavel Milovan.

Viaţă ca în filme

Mihai Botez s-a născut pe 31 mai 1922, la Oradea şi a început să practice gimnastica, la clubul Maccabi. A participat la al doilea război mondial, fără a fi implicat în conflictul armat, dar a căzut prizonier şi dus de armata americană într-un lagăr de lîngă Paris. A cîştigat simpatia celor care aveau prinşii în grijă prin demonstraţii de gimnastică şi acrobaţie, reuşind să facă un salt peste un Jeep ce trecea în viteză, fără aibă nici măcar o zgîrietură! Printre prizonierii de origine japoneză, germană sau italiană s-au aflat mulţi sportivi, aceştia iniţiindu-l în judo. După război a continuat să practice gimnastica la Arad, devenind campion naţional absolut, iar în 1952 a făcut parte din echipa României participantă la Jocurile Olimpice de la Helsinki, acolo unde cehul Emil Zatopek a fost marele erou. Din 1957, numele său se confundă cu judo, în Arad e părintele spiritual al acestui sport, contribuind decisiv, în acelaşi timp, la dezvoltarea artei marţiale fondate de Jigoro Kano pe plan naţional. era primul antrenor emerit de judo al României. La brîu, două centuri negre – 8 Dan în Judo și 8 Dan în Jiu-Jitsu. Maxim pentru România. Federația Mondială de Judo l-a declarat, oficial, cel mai venerabil practicant din lume. „E înălțător să fii campion, dar cel mai important moment rămîne contribuția pe care ți-o aduci la dezvoltarea disciplinei care te face renumit”, obișnuia să spună cel de numele căruia se leagă tot judo-ul românesc. Elev i-a fost și Marius Vizer, președintele de azi al Federației Mondiale.

În 2008, la 86 de ani, a câștigat titlul de campion mondial la veterani. Înmărmurea sălile cînd pășea pe tatami și uimea prin tehnică și viteză la demonstrații. „În finală trebuia să lupt cu un japonez mai tînăr cu cîţiva ani decât mine, dar acesta a refuzat să intre pe tatami. A preferat să stea trei minute în afara spaţiului de luptă, lăsându-mi mie victoria. Mi-a spus că lui îi ajunge argintul. Mie nu îmi ajungea, am vrut să mai aud imnul României”, povestea.