FOTO: 16 August, anul 1978, arena de la Boul Roşu. Tribuna de beton a terenului de handbal de la Gloria era plină de oameni. Campionii de la Steaua învingeau la Arad, la mare luptă, cu 18-16. În imaginea veche de peste 3 decenii, Titi Ionescu îl talonează pe Birtalan. În plan secund, Cristian Gaţu.

Titi Ionescu face parte din generaţia despre care putem spune că a fost cea „de aur” a handbalului arădean. Ambiţios, muncitor şi aprig ca jucător. La fel de aprig şi mai târziu, ca antrenor. Are acum 56 de ani şi spune răspicat că handbalul a fost viaţa lui şi e limpede că anii petrecuţi pe terenul cu semicerc au fost plini.

Primul antrenor i-a fost Gheorghe Băltuţă, apoi avea să lucreze cu titanii handbalului românesc – Gheorghe Goran (campion mondial), Cornel Oţelea (de 4 ori campion mondial), Oprea Vlase (triplu campion mondial), Eugen Trofin ori Cezar Nica.

A trăit multe, de la frumoasele vremuri ale marilor meciuri jucate pe betonul de pe Gloria şi până la clipele triste din prezent, când handbalul la nivel de seniori e în stand-by, atât la băieţi cât şi la fete.

– Domnule Ionescu, cum arată începuturile dumneavoastră sportive?

– M-am născut în Botoşani, iar la 6 luni tata s-a mutat cu serviciul la Mediaş. Sunt dintr-o familie de oameni săraci. Sport fac de la 5 ani.Am început cu gimnastica, apoi am trecut la fotbal, am mers chiar în tabăra internaţională de la Bucşoaia. La handbal a ajuns în 1969. Când mă uit în urmă, sunt foarte mulţumit de ce am realizat. Sunt nemulţumit însă că munca n-a fost apreciată şi respectată. Munca e muncă, aşa am gândit şi ca jucător, şi ca antrenor. Implicarea celor din jur, unde aveau ei putere, a lipsit. Eu am putut să duc lucrurile până la o limită.

– Faceţi parte din generaţia numită şi „polisportivă”. De ce a scăzut interesul copiilor de azi faţă de sport?

– Când am început eu handbalul, eram câte 40-50 de copii la antrenament. Nu sunt singurul care se plânge, vorbesc şi cu colegii de la Clubul Sportiv Şcolar Gloria. Nu mai vin copiii. Nu mai putem vorbi de o selecţie ştiinţifică. Vine cine vrea. Cei care au calităţi nu mai vin sau, când dau de muncă, nu mai vin. Ajungi să munceşti în gol. Plus condiţiile, lipsa unei săli. Maşina ţi se transformă de multe ori în magazie pentru mingi şi echipament. Suntem ca şi CAP-urile, întâi distrugem, apoi, hai să facem asociaţie! Românul face aşa în toate domeniile de activitate.

– Cum arată traseul dumneavoastră de handbalist?

– În 1969, eram junior la CSS Botoşani, am intrat apoi la facultate la CSU Suceava şi jucam şi pentru Universitate. După facultate, în 1977, am venit la Gloria Arad, unde am rămas până în 1981. Aşa e ciclul arădean, ţine cam 4 ani. În perioada 1981-1986 am jucat la Constructorul, apoi la Strungul, până în februarie 1990. Sunt 14 ani de zile…

– Cum arăta handbalul arădean când aţi ajuns aici?

– Când am venit eu, eram component al echipei naţionale, fusesem convocat la pregătirile pentru Campionatele Mondiale din Danemarca 1978 şi Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova. Aici era echipă de divizia A, cu portarii Huber şi Omescu, extremă dreaptă Buruc, extremă stângă Dima, inter stânga Hantsi Burger, centru Voitilă, inter dreapta Ienea, pivot Ionescu şi s-a mai completat cu alţi jucători. O atmosferă extraordinară. Lumea iubea handbalul toate sporturile erau iubite. Fotbalul era fotbal, fie în Divizia A, fie în Divizia B. Era rugby-ul, tot pe Gloria. Veneau 3-4.000 de oameni la handbal, la ora 10,00, apoi toţi se mutau la rugby. Oamenii din jurul echipei aveau suflet, era o familie, poate şi de asta au fost rezultatele care au fost. Relaţiile dintre jucători erau extraordinare. După meci, toată lumea împreună, acolo se face unitatea. Cantonamentele erau cantonamente, jucătorii nu duceau lipsă de nimic, cuvântul era cuvânt. Nu era problema că iau sau nu iau salar ori primă. Ce se spunea, aia era. Două antrenamente, trei, chiar patru! După 1989, când am făcut la fel, credeau unii că vorbim prostii. La fete, când făceau trei, era boierie. Aşa se face performanţă, prin muncă.

– Aveţi o perioadă despre care să puteţi spune că a fost cea mai frumoasă?

– Toate au fost frumoase. La Gloria, familie extraordinară. La Constructorul, frumoasă, dar mai „constructori” puţin. Iar la Strungul, la fel, foarte frumos. Oamenii se implicau şi am un respect deosebit faţă de ei. De la Gloria, domnii Stoica, Nicoară, Andone, la Constructorul am avut 6 directori în 4 ani, dintre ei domnul Ghidău s-a remarcat, unii au fost mai sindicalişti, unii mai pecerişti, cum erau vremurile. La Strungul, Mircea Roman, care a fost şi primar, Vlaicu, Enăchescu.

– Ce caracteriza sportul arădean în acei ani?

– Până în 1989, a fost un obicei foarte bun în sportul arădean. Erau Băile Sănătatea. Lunea, erau deschise doar pentru sportivi. Acolo ne întâlneam toţi, se făceau prieteniile şi legăturile. Acolo se ştia tot. În baie, pe masa de masaj. Era o treabă extraordinară. Acum nu mai există acea familie. Când am fost antrenor la băieţi, în 2003-2004, nu mi-a plăcut. La fete am avut o atmosferă extraordinară. Dincolo, nu mi-a plăcut, jucătorii erau foarte reci, pe bisericuţe. Deşi mulţi erau crescuţi de Buruc, Dima, preluaţi de mine şi Deacu, nu le-a plăcut munca. Eu am fost un jucător, cu legitimaţie. Unii au avut doar legitimaţie. Şi e valabil şi pentru arbitri. S-au simţit jigniţi când le-am spus că ei doar au legitimaţie şi că lipseşte ceva.

– Vorbim şi despre echipa de fete?

– Când m-am lăsat de handbal, în februarie 90, la solicitarea Fabricii de Zahăr, a directorului Paliciuc, am preluat echipa împreună cu domnul Gerhardt. Apoi am rămas singur şi am dus-o până în 2006. N-am intrat de două ori în Ligă din cauza unui singur punct, apoi am fost la baraj împreună cu domnul Pompiliu Simion, fostul antrenor al echipei naţionale. În 2006 am rămas singur, am avut nişte discuţii cu conducerea, echipa s-a terminat.

– Până la acel moment însă, ce rămâne?

– Frumos a fost că echipa a fost formată din jucătoare arădene, şi-au adus contribuţia domnul Buruc, doamna Buruc şi doamna Mandache. Erau Baboi, Buda, Păsculescu, Inoan, Doja şi multe altele. Pe Buda am vându-to la Bekescsaba, ca să nu se desfiinţeze echipa. Un an n-a mai făcut nimeni nimic, apoi am luat-o de la capăt cu doamna Mandache, deşi îmi promisesem că nu mă mai ocup de handbal de performanţă. Dar, având o generaţie bună la Clubul Sportiv Şcolar, ne-am hotărît să refacem echipa. Cu Inoan, Mariana Cosma, cu ce am mai găsit la Facultate. Şi am intrat în Divizia A, luptându-ne cu Rapid II, întărită de la prima echipa. Nu ne-am făcut de ruşine, dar nici şanse de promovare n-am avut. În 2003, Tricoul Roşu a intrat în faliment, nu mai erau bani de salarii, doar de deplasări. Atunci am hotărît, văzând că băieţii erau în ligă şi situaţia financiară era precară, am discutat cu domnul Zoica să trecem cu finanţarea la băieţi. S-a renunţat la echipa de fete, dar n-a durat mult. m-am retras, pentru că nu-mi plăcea atmosfera. Apoi s-a lăsat şi domnul Deacu şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

– Ce spuneţi de discutatul proiect care priveşte relansarea handbalului arădean?

– Nu ştiu ce să zic. Mai bine mă abţin acum. Dar să fie într-un ceas bun! Pot să spun doar că atunci când „bătrânii” din handbalul arădean se retrag, acesta va dispărea.

– Regretaţi ceva?

– Am albit şi am chelit pe terenul de handbal. Am constatat că, în 32 de ani de căsnicie, n-am fost în niciun concediu cu nevastă-mea!