02/12/2020

sportarad

stiri sportive din judetul arad

Aradul sportiv mai are puţine foste glorii în viaţă, iar ele trebuie amintite şi cinstite de fiecare dată când avem ocazia.

Aradul sportiv mai are puţine foste glorii în viaţă, iar ele trebuie amintite şi cinstite de fiecare dată când avem ocazia. Când nu mai sunt printre noi e prea târziu, e totul în van. Un cuvânt, o amintire, un gest, orice apropiere de legendele vii ale Aradului, ne face să retrăim momente de glorie şi până la urmă să fim martorii, chiar şi nevăzuţi, ale unor cariere de aur. Măcar atât să facem pentru aceşti oameni, să simtă că sunt apreciaţi şi iubiţi de comunitatea pentru care au făcut atât de mult. Vă propunem unul din numele galeriei de glorii sportive arădene, Magdalena Lészay, născută la Arad, pe 10 iunie 1946. O carieră impresionantă de aproape 50 de ani în tenisul de masă, performanţe naţionale sau europene nenumărate, atât ca şi sportivă cât şi ca antrenoare şi până la urmă o viaţă de om cu şi pentru Arad!

„Totul a început cu jocul, acasă, pe masa din sufragerie”

Totul a început cu jocul, acasă, pe masa din sufragerie, împreună cu prietenii fratelui, cu paleta din lemn. Pot spune că a fost o întâmplare. Mi se părea foarte simplu din primul moment. Cei de la Palatul Pionierilor au venit să promoveze la şcoală diferite ramuri de sport. Aşa am ales voleiul. Prezentându-mă la faţa locului, regretatul profesor Bíró Béla, care era un mare sufletist, m-a întrebat dacă pe lângă volei nu vreau să mă înscriu şi la tenis de masă şi şah. Aşa am rămas trei ani sub îndrumarea dânsului. Am obţinut multe diplome şi medalii la diferite concursuri organizate pentru pionieri atât la şah, volei cât şi tenis de masă pe oraş şi regiune. În acea perioadă frecventam atât sportul preferat cât şi alte ramuri, aşa am ajuns să practic şi înotul, unde de asemenea eram de perspectivă. Dar unde nu era minge, parcă nu-mi plăcea aşa mult. Dacă exista polo feminin în acea vreme, sigur rămâneam la bazin”, îşi începe povestea Magdalena Lészay.

În 1961 este legitimată la A.S. Voinţa Arad, iar doi ani mai târziu obţinea prima medalie

La finalul pioneriatului avea să aibă primul contact cu antrenorul şi clubul care îi va marca cariera, amintirile fiind emoţionante. A început relativ târziu tenisul de masă, dar talentul şi munca, dublate de norocul de a avea un antrenor excelent, aveau să fie decisive: „Terminând cu vârsta de pionieră, adică la 14 ani, domnul Bíró m-a adus la Asociaţia Voinţa, unde m-a prezentat la viitorul meu antrenor, Prokopecz Emil, care m-a condus spre marea performanţă. Asta s-a întâmplat în primăvara anului 1960. Un an mai târziu devin sportivă legimitată la Asociaţia Sportivă Voinţa din Arad.” Primul concurs sub culorile Voinţei şi practic debutul competiţional a avut loc în 1962 la Reşiţa, încă de pe atunci fiind remarcată de specialişti. Un an mai târziu avea să obţină la concursul republican prima medalie a carierei, bronz la junioare în proba de dublu mixt, cu Marius Demian.

1967, an de referinţă – Aradul devine prima echipă din provincie care smulge titlul capitalei!

Puţini ştiu că în 1966 se scrie practic istoria actualului complex de tenis de masă Emil Prokopecz, situat pe strada Mihai Eminescu: „Spre marea bucurie a tuturor, în 1966 am primit o sală, fosta sală Merffy (Krispin) „folosită” de cooperativă, care era de fapt o sală de spectacole, cu scenă şi balcon pe strada Eminescu, în care şi acum îşi desfăşoara activitatea urmaşa „Voinţei”, care s-a desfiinţat în 1972, trecând din ianuarie 1973 la proaspătul club înfiinţat C.S. Arad.” 1967 este un an de referinţă pentru tenisul de masă feminin arădean, care reuşeşte dubla campionat – cupă, oprind în acest fel, după 20 de ani, hegemonia capitalei. În componenţa Eleonora Mihalca, Magdalena Lészay, Lidia Sălăgean şi Judit Krézsek, transferată chiar în acel an la Arad, A.S. Voinţa dă marea lovitură:

„Primul titlu la echipe, cea mai mare satisfacţie”

A fost un mare eveniment detronarea echipelor bucureştene, fiind prima echipă provincială care smulgea titlul capitalei. Acest prim titlu la echipe, obţinut după 20 de ani de dominare a echipelor bucureştene, a fost cea mai mare satisfacţie pentru mine, în cariera de jucătoare. Nu era uşor să opreşti capitala, mai ales când o aveai ca adversară pe redutabila Maria Alexandru. De asemenea, medalia de bronz la europenele din 1974, în proba de dublu feminin, alături de Mihalca, este o altă importantă realizare ca jucătoare. Ca şi antrenoare, cea mai mare performanţă este titlul european la junioare obţinut de Geta Cojocaru, pe care am pregătit-o doi ani”, povesteşte Lészay. Ca şi acum, campionatul se juca în sistem primăvară – toamnă, iar marea rivală a arădencelor era Progresul Bucureşti, în componenţa Maria Alexandru, Carmen Crişan, Doina Zaharia şi Victoria Babiciuc, titlul naţional fiind decis la baraj, unul memorabil:

Baraj memorabil  cu Progresul: „noaptea târziu am sărbătorit succesul cu şampanie”

Totul a decurs dramatic. Am avut o galerie cum doar odată am mai avut la Arad în Cupa Campionilor, când am jucat cu echipa suedeză. Tensiunea a crescut, cât şi nervii antrenorului, totul părea  pierdut, deoarece în prima partidă dintre Crişan şi mine, câştigă ea cu 2:0. Antrenorul nostru nu mai rezistă şi pleacă la hotel. Omul de legătură cu dânsul este Kovács, care îl informează mereu despre evoluţia meciului. Eroina este Eleonora Mihalca, câştigă toate cele trei partide, învingând-o din nou pe campioana mondială Maria Alexandru. Eu şi Krézsek aducem încă două puncte şi câştigăm cu 5:3. Mare bucurie în tabăra nostră, dezamăgire la rivale. Proky bácsi (cum îl cunoşteau mulţi pe antrenorul Prokopecz) deja ştia de „ispravă” şi ne-a aşteptat pe pe treptele hotelului Carpaţi-ARO. Pe urmă, noaptea târziu am sărbătorit succesul cum trebuie, cu şampanie.”

Debutul în Cupa Campionilor – o altă premieră pentru Arad

Este şi primul an când Voinţa Arad este inscrisă în Cupa Campionilor Europeni, deoarece Progresul era virtuală deţinătoare a Cupei, astfel că regulamentul permitea înscrierea încă unei echipe. Lészay devine tot în 1967 vicecampioană naţională de senioare la dublu fete, alături de Sălăgean şi la dublu mixt, cu Kovács. În 1969, A.S. Voinţa, fără Nora Mihalca, plecată pentru puţin timp la Timişoara în vederea finalizării studiilor universitare, obţine locul trei la echipe, componenţa fiind Lészay, Krézsek, Căruceru Livia – junioară de perspectivă adusă de la Oradea. „Sportivele aduse din alte localităţi, pe rând, au găsit gazdă în familia Prokopecz, ca şi membri ai familiei, începând cu Mihalca, Sălăgean, Căruceru, Ferenczi, Gyöngyösi, Sava, Kádár, Borbély, toate venind la vârste fragede, fiind direct dirijate de mama antrenorului şi soţii Prokopecz”, ţine să precizeze Magdalena Lészay.

Deceniul de aur, 1973-1983: C.S. Arad domină categoric competiţiile naţionale, Lészay devine multiplă campioană naţională cu echipa

Urmează apoi trei titluri consecutive la echipe, iar în 1972, ultimul an al Voinţei, se pierde finala la limită, de ori cu 5-4. Din 1973 vine însă perioada de glorie a Clubului Sportiv Arad, care timp de un deceniu avea să domine cu autoritate tenisul de masă feminin românesc, fie că vorbim de Campionat Naţional pe echipe, probe individuale sau loturi naţionale de junioare I şi II sau senioare, alcătuite în mare parte din sportive provenite de la Arad. Lészay cucereşte în acea perioadă multiple medalii naţionale în probele individuale sau de dublu, şi devine multiplă campioană naţională cu echipa: „În perioada Prokopecz-Lészay (antrenor secund + jucător), de la înfiinţarea clubului şi a secţiei, adică din 1973 până la pensionarea domnului Prokopecz, în 1983, totalul titlurilor de campioni la seniori este 23, iar la juniori I şi II de 40, echipa noastră fiind şi de deţinătoare de două ori a Cupei României!”

Revenirea acasă a Lianei Măcean menţine echipa în lupta pentru titlurile naţionale

Din 1983 vine o perioadă ceva mai grea, Lészay trebuie să joace un dublu rol, de antrenor – jucătoare, dar chiar şi aşa, echipa arădeană, întărită din 1984 cu Liana Urzică – Măcean, rămâne să se bată pentru titlurile naţionale: „Din păcate rămânem descoperiţi la capitolul senioare, deoarece multe sportive pleacă în străinătate sau terminând şcoala se stabilesc în alte oraşe. Şi la mine este ultimul an când mai particip cu echipa în campionat şi aşa, cu Gabi Kádár şi Irina Márton ocupăm locul doi. În 1984 revine acasă după patru ani Liana Urzică-Măcean, şi cu ea ne menţinem în competiţie pentru titlul de campioni la echipe.” În 1986 se înfiinţează la Arad Centrul Olimpic, unde este numită ca antrenoare Liana Măcean. Sunt aduse în pregătire fetiţe de 10-11 ani, printre care şi Georgeta Cojocaru, cu care mai târziu, din 1990, când devine jucătoare a Aradului, avea să lucreze şi Lészay. Trebuie menţionat că din 1994 clubul ia denumirea de CSM Arad.

Cea mai mare satisfacţie ca antrenoare: titlul european de junioare obţinut în 1992 de Georgeta Cojocaru

În 1995, Aradul câştigă din nou campionatul pe echipe, întărindu-se cu sportivele Carmen Găgeatu-Dobai şi Ionela Copaci: „Spre marea mea satisfacţie, Georgeta Cojocaru devine în 1992 campioană europeană la individual junioare şi se clasează pe locul doi la Top 12 Europa. De asemenea participă la Cupa Mondială cu echipa României, unde ocupă locul doi şi participă la Olimpiada de la Atlanta 1996. În această perioadă colegul meu Kakas Árpád îl descoperă pe Adrian Dodean şi mai târziu pe sora ei, actuala briliantă a clubului, Dana Dodean. La momentul actual suntem în ascensiune la fete, acolo am dominat mereu, avem trei vârfuri, Dana Dodean şi cele două fete de perspectivă, Bernadett Balint şi Bianca Crişan.” Magdalena Lészay se dedică în totalitate, începând din 1996, grupelor de copii la iniţiere. Mai are o satisfacţie când fetiţele pregătite de ea, şi de Livia Căruceru o perioadă, Rotar Gianina, Igaş Sabina, Târnovan Diana şi Dodean Andreea, ajung în finală la Campionatele Naţionale pe echipe la junioare III.

Alte vremuri, progrese evidente: „Acum e greu să ţii pasul cu performanţa”

„Mereu sprijinită în toată perioada de activitate de conducerea cluburilor în care am activat, am „rezistat” aproape 50 de ani fără întrerupere în această activitate, cu frumuseţile, împlinirile şi inevitabilele neîmpliniri. Sper ca tenisul de masă arădean să aducă şi în viitor multe satisfacţii iubitorilor acestei ramuri. Urez predecesorilor mei cel puţin 50 de ani cu succese în domeniu!”, spune Magdalena Lészay, care şi-a dedicat întreaga carieră Aradului. Făcând o comparaţie între perioada sa ca jucătoare şi zilele noastre, Lészay este de părere că tenisul de masă a evoluat extraordinar, atât ca volum de antrenamente cât şi ca intensitate sau tehnică: „Pe vremea mea, când ne luptam pentru titlul naţional, făceam patru antrenamente pe săptămână de câte două ore. Acum e greu să ţii pasul cu performanţa, e nevoie de un mare volum de pregătire, iar intensitatea e foarte mare, sunt multe mingi, se joacă altceva, mult mai în viteză. Nu existau aceste openuri internaţionale, erau doar europene şi mondiale, plus criteriul european la junioare.”

„Nu pot să îmi închipui zilele fără tenis de masă, este un stil de viaţă pentru mine”

Antrenoarea CSM-ului crede că dominaţia chinezoaicelor în lume, care datează din anii ’60, se datorează în principal ariei mari de selecţie dar şi strategiei şcolare: „Chinezoaicele au început să domine tenisul de masă mondial din 1966, cam atunci au început să apară ele. Vârfurile lor sunt de neatins datorită ariei mari de selecţie, plus că la ei este materie obligatorie în şcoli, chiar din grădiniţă încep să practice tenisul de masă. Nu ştiu dacă ar trebui să copiem acest model, dar sunt de părere că guvernul ar trebui să sprijine mult mai mult sportul, care a ajuns a cincia roată la căruţă. Dacă vrem să concurăm cu cei puternici, trebuie investit masiv în sport, pentru că a trecut perioada când făceai sport de plăcere.” Tenisul de masă înseamnă aproape totul pentru Magdalena Lészay, care nu concepe să treacă o zi fără să meargă la sală, unde copiii aşteaptă cu nerăbdare să afle alte şi alte secrete ale acestui minunat sport: „Fără să nu vin aici, la sală, nu pot să îmi închipui zilele fără tenis de masă. Este un stil de viaţă pentru mine. Vreau să vă spun însă că e foarte greu să găseşti un copil talentat, să vezi în el o perspectivă, ne ajută foarte mult selecţiile în şcoli.”

Hrăneşte porumbei, în amintirea lui Proky bácsi: „Mi-e milă de ei, s-au obişnuit acolo…”

Am lăsat la urmă poate cel mai frumos şi emoţionant episod, cel al porumbeilor, simbol al inocenţei şi purităţii. Puţini ştiu că timp de 30 de ani, regretatul antrenor emerit Emil Prokopecz hrănea zi de zi sute de porumbei, care îl aşteptau în fiecare dimineaţă, parcă cu o precizie de ceas elveţian, la aceeaşi adresă, Bulevardul Revoluţiei nr.81. Ani la rând a fost însoţit şi ajutat, pentru că bătrân fiind îi era greu să meargă pe jos, de Magdalena Lészay, cea care şi în ziua de azi hrăneşte porumbeii, continuând astfel tradiţia şi pasiunea de-o viaţă a lui Proky bácsi. Se spune că adevăratele valori, fie ele sportive sau din alte domenii, au caractere puternice şi suflete mari. Iar Magdalena Lészay face parte din această categorie, a oamenilor de nepreţuit: „Ce mă leagă de Emil Prokopecz? Toată cariera de sportivă şi pe urmă de antrenoare, dânsul a fost managerul iar eu sufletul echipei. Vreau să precizez, şi o s-o fac de fiecare dată când voi avea ocazia, că această bază sportivă de pe strada Mihai Eminescu i se datorează dânsului. Şi acum merg, în fiecare zi, să hrănesc acei porumbei. Mi-e milă de ei, s-au obişnuit acolo, ei nu ştiu săracii să se lupte pentru a-şi găsi de mâncare…” Un final care spune totul şi despre OMUL Magdalena Lészay, a cărui poveste trebuie să fie un model pentru cei care vor să facă carieră în viaţă şi în sport.

0
0
%d blogeri au apreciat: