E unul din titanii ultimei generații utiste care dădea ora exactă în fotbalul românesc. Cu peste 300 de meciuri jucate – toate pe prima scenă – pentru UTA, Gabor Biro (67 de ani) face o superbă incursiune în trecut și reamintește valori cărora fotbalul le duce din plin dorul.

– Fotbalul a fost prima dragoste?

– În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, am început ca polisportiv acolo. Pe vremea aia, prima opțiune, locul ne permitea și ne ajuta, o reprezentau sporturile de iarnă,. Am jucat hochei, am fost schior, am făcut și un pic de box, până la vârsta de 17-18 ani. În paralel, și fotbal. Trebuia să aleg când am terminat junioratul și am optat pentru fotbal. Zic eu că n-am greșit.

– Dacă nu era să fie fotbal ce v-ar fi plăcut să fiți?

– Spun sincer, cel mai mult mi-ar fi plăcut să rămân hocheist.

– Ca Ion Țiriac!

– Da, și el a jucat hochei. Revenind, am promovat în Liga a III-a la 16 – 17 ani. Echipa mea, Oltul Sfântu Gheorghe, era în seria sud cu echipele din București, Tehnometal, Metalul, iar eu jucam în atac. Antrenorul Gigi Ola, care nu mai e printre noi, mi-a spus: „Măi băiatule, eu vreau să te iau la lotul național, dar ca fundaș dreapta, că atacant n-o să ajungi niciodată, numai la nivelul ăsta. Ai calități, ești puternic, ai viteză, dar nu ai abilități suficiente pentru atacant”. M-a dus la naționala de juniori și a făcut din mine fundaș drept. Aflat în Bucureşti m-a văzut antrenorul Dumitrescu, noi jucam cu turcii. Cine ești, cum te cheamă, nu vrei să vii la UTA, leagănul fotbalului, Petschovsky şi aşa mai departe? Eu nu știam cine e Petschovsky… I-am spus că semnasem deja cu Steagul Roșu Brașov, dar mi-a răspuns că nu mă privește dacă vreau să vin la Arad. În 25 februarie 60, nu uit niciodată, s-au prezentatdoi conducători la mine acasă, la Sfântu Gheorghe – Alexandru Panici și Ludovic Josan, fostul socru al procurorului Kocsis – Josan: „Vrem să te ducem la Arad! Care sunt pretențiile?” Taică-meu, săracul, antisportiv, nici n-a știu ce să răspundă. Eu, la fel, ne uitam unul la altul. Panici a oferit 20,000 de mii de lei. Taică-meu, când a auzit, el câștiga 1,200 de lei pe lună, a rămas așa… Nici nu știam pe hartă unde e Aradul! M-a convins, am venit, joi am avut meci-școală, am avut o extremă stângă foarte bună adversar, mi-a făcut necazuri, dar Dumitrescu m-a băgat în echipă.

Primul meci de campionat, culmea, chiar cu Steagul Roșu, unde trebuia să joc inițial. Era pe 2 martie, am câștigat 1-0, eu am jucat bine, ziarele au scris că sunt un tânăr de perspectivă, cum se obișnuiește în asemenea cazuri. Eu n-am mai ieșit din echipă.

– UTA începea să-și clădească generația care a câștigat campionatele din 69 și 70.

– Încă două-trei sezoane am mers foarte prost, UTA lupta la retrogradare. Erau destui jucători vârstnici, iar Dumitrescu a încercat să introducă în masă jucători tineri, la 20-22 de ani. Subsemnatul, Domide, Șchiopu, Czako, Moț, Dumitrescu. După trei ani, la vârstnici a renunțat, noi am ajuns la maturitate, aveam 24-25 de ani, iar UTA a început să facă rezultate. Au mai venit încă doi-trei jucători cu experiență, ca Petescu, Lereter, Pojoni, mai târziu Kun, Popovici, Both, am putut să facem rezultate mari, am luat două campionate, am eliminat Feyenoord, și am jucat atâtea meciuri în Europa. Am făcut și rezultate bune, nu doar cu Legia Varsovia sau Tottenham, când am pierdut! În decurs de 11 ani și jumătate, am jucat 330 de jocuri numai la UTA și numai în A. Sunt și maestru al sportului, a, un joc în lotul României B, 17 jocuri la naționala de juniori și 13 la cea de tineret.

– Sunt regrete?

– Sunt două mari regrete. N-am reușit să prind echipa naționala, aveam concurent un jucător formidabil, pe Sătmăreanu I. Era atletic, 1,85, era greu de mișcat de acolo, n-am reușit. Şi al doilea regret e că n-am reușit să joc în meciurile cu Steaua Roșie contra lui Geaici, m-am îmbolnăvit, am avut microbi la ficat, am fost internat. În rest, nu regret nimic. După terminarea carierei, am fost printre puținii jucători care au ajuns şi antrenori ai UTA-ei. Am făcut școală, am ajuns la UTA în mai multe rânduri, pregătind atâtea generații. N-am reușit performanță pentru că sistemul, trebuie să spun deschis, a fost o piedică.

– Aţi fost antrenor și în multe momente grele pentru UTA.

– Grele. Mă mândresc că jucătorii pe care i-am adus au rămas să joace aici șapte-opt ani. Pe Mitu eu l-am adus de la Orăștie. Eu l-am promovat pe Ungur, era fundaș stânga. I-am adus pe Vișan, Csordas, Vânătoru. Am satisfacția asta a mea. Poate puteam să fac mai mult, dar sistemul nu m-a lăsat să avansez.

– Ce nu se știe de meciurile cu Feyenoord?

– S-au povestit atâtea că nu știu ce ar mai fi. Noi ne-am zis că nu se poate să ne zdrobească, au tot două picioare, antrenorul nostru i-a văzut pe viu și ne-a spus că dacă reușim să anihilăm trei-patru jucători, putem să ne calificăm. Chiar dacă am fost puțin batjocoriți prin presa străină că n-aveam echipament ca lumea. Dar, după meci, ziariștii străini s-au rugat de noi să dăm declarații, dar i-am ținut la distanță. Și imediat au început să apară ofertele. Dar nu ne-au interesat, era greu să joci departe de familie. Lereter a avut prima ofertă, dar când au auzit ce vârstă avea, a căzut totul. Otto Dembrovschi, care nu avea fizic prea sportiv, Brosovsky, era foarte tânăr, Domide, subsemnatul, chiar. Dar niciunul nu s-a dus nicăieri. Poate că în timpul ăsta regretăm, dar e prea târziu. Am iubit echipa și familia.

– … e foarte frumos ce spuneți.

– Domide putea să joace oriunde. Dar și-a iubit familia, copii, soția, i-a plăcut orașul lui, nu s-a dus nicăieri.

– Ați povestit că erați perceput drept un fotbalist dur, dar percepția a fost greșită.

– Am analizat mult termenul „dur”. Dură poate fi o masă din lemn sau fier. E dură. Am fost jucător atletic, cu fizic bun, calități înnăscute, călite prin frig, prin ski. Toți atacanții erau mai mici, mai firavi. Cum îi atingeam, picau. Îi rugam să nu mai cadă. Contra lui Ghiță Macavei, de la Vagonul, nu mi-a plăcut să joc din cauza asta. Am jucat tare, dar la minge. În 12 ani am fost eliminat de două ori. Am dat cu pumnul, m-a înjurat în continuu de mamă Costică Moldoveanu, de la Petrolul, nu de mult am am auzit că a decedat. A doua oară, la fel, cu Anghel, de la Timișoara, nici el nu mai e printre noi. Nu e adevărat că am fost criminal sau măcelar, nici vorbă. Am folosit ce am avut.

– Ați fost și prototipul fundașului drept. Ca antrenor, ați căutat asemenea gen de fotbalist?

– La echipa noastră, și Popovici era la fel. Ca antrenor, categoric am căutat. Vroiam să văd și curajul. Când mergeam la Petroșani, întrebau dacă a venit Biro. Le strigam „Aici sunt!”. Acasă, toată lumea era puternică, dar Cavnic sau Petroșani, 80 la sută era fricoși. La Paroșeni Vișan ne-a omorît în continuu, era foarte înalt. Directorul Babău m-a întrebat cum scăpăm de el. Din glumă, i-am spus că doar dacă-l ducem la noi. N-a vrut, că ne condamna lumea că aduceam un „cioban”, dar s-a apropiat prima etapă și a spus hai să-l aducem! Vișan n-a fost fricos, iar mie mi-au plăcut cei care aveau curaj în deplasare. În fond, care e diferența? Eu mai bine jucam afară decât acasă. Nu sunt omul lăudăros, dar la construcția mea n-am văzut pe nimeni. Sătmăreanu a dominat prin gabarit, dar era dulce, cum zicem noi. Eu n-am fost dulce.

– Curajul e o calitate tot mai rar întâlnită. 

– Au crescut tehnicitatea, strategia, tacticizarea. Un singur jucător nu mai trebuie să rezolve un pogon mare, vin doi sau trei și o fac, prin gândire. Totul necesită mai multă mișcare, pregătire. Văd la echipele mari că fac treaba asta. De ce la nivel mic nu sunt în stare. Selecția se face greșit, jucătorii tatonează și greșesc.

– Care a fost cea mai bună perioadă ca antrenor?

– Aș vrea să spun UTA, am fost pe locul 2, dar trebuie să spun că atunci când promovezi e cel mai bine. Am trei promovări, din categorii mai mici. Cea mai bună ar fi în 81-82, când am promovat din C în B cu Strungul. Am fost apreciat. Iar din județ am promovat în C pe CPL și Indagrara.

– Cine a fost adversarul cel mai greu?

– Mulți am avut. Jucătorii buni, deștepți, mă filau. Știau că nu trebuie să joace aproape de mine. Florea, de la Reșița, m-a știut, când ajungeam în viteză, schimba direcția. Lucescu, chiar dacă i-a fost frică de mine, a avut valoare. Gyorffi de la Steagul Roșu, avea viteză formidabilă. Vârf mare a fost Marcu, de la Craiova, alt vitezist.

– Dar erau și care se mutau pe cealaltă parte?

– Erau, spuneau în teren că nu stau lângă mine. Am fost în Olanda, m-am întâlnit cu adversarul meu, Moulijn, s-a stins și el, i-am zis să facem un meci unu la unu. A spus: „Cu tine, nu! Bem o bere și atât!”

– Oliver, fiul dumneavoastră, e și el în lumea fotbalului.

– Dacă sunt croitor bun, vreau să fie copilul meu și mai bun. Am fost la nivel destul de mare, am dorit ca băiatul meu să mă depășească. A jucat la nivel de Divizia C, dar a zis că dacă nu poate să ajungă foarte sus, alege arbitrajul. A avut ascensiune bună, avea șanse, că e serios ca mine, dar a avut un accident. Acum e profesor de sport, poate face carieră ca observator. Am și o fată, căsătorită în America.

RADU ROMANESCU

Interviu apărut în săptămânalul Sport Cafe, nr. 5, 29 octombrie 2013