Cu stadionul arhiplin, era, alături de Sinescu, Ţucudean, Mitu, Radu, Ungur, Grad, Tîrțău şi ceilalţi utişti, figură importantă din trupa ce răpunea la Arad marile puteri ale României şi reuşea să readucă aici senzațiile timpurilor de glorie. Sandu Gaica face parte din categoria fotbaliștilor pentru care introducerile nu-și au sensul, amprenta pe care și-a pus-o lângă UTA fiind puternică, precum stilul său din teren.

– Primii tăi pași pe gazon se petreceau la Ineu

– Sunt născut în Ineu, iar la teren m-am dus de mic, am avut șansa ca bunicul meu să fie în conducere la Victoria și mă ducea cu el. Am început să prind gustul, iar din clasa a IV-a am făcut-o organizat. Am fost primit la o grupă cu doi-trei ani mai mari, iar primul meu antrenor a fost Petru Feieș, fostul primar, director de școală, profesor de sport, diriginte și, mai târziu, coleg de echipă. În 85 am jucat, împărțit, la Chișineu Criș și la Vagonul, apoi m-a luat UTA

– Ineul trăia o perioadă frumoasă în Divizia C.

– Am jucat în echipă cu nişte fotbalişti mari de tot. Kukla, Bedea, Bermozer, Mertesz, Uilecan, Varga, am avut de la cine să învăț. Erau și oameni deosebiți, de mare caracter, m-au ajutat foarte mult în joc, am și furat meserie de la ei. Printre alţii, am fost coleg și cu Popa Ionuț.

– Te-aș ruga să te oprești câteva clipe asupra regretatului Ștefan Kukla.

– Și în vestiar și în teren impunea respect, și adversarilor și colegilor. L-am prins o perioadă scurtă, înainte să moară, şi în anturajul clubului UTA. S-a văzut că a trăit în fotbalul mare, era un om deștept, iar prin funcția de director la abatorul de la Șofronea, era doctor veterinar, a ajutat de multe ori UTA. L-am văzut jucând și la UTA, când eram copil. Am crezut că e o glumă când mi-a spus bunicul meu că vine Kukla la Ineu…

– Cum a fost primul contact cu UTA?

– Am câștigat un turneu de copii la Ineu şi am mers la finala pe țară. Când ne-am întors, am fost premiați pe UTA, la un meci cu Jiul, cu stadion arhiplin. În pauză, fiind căpitanul echipei, am primit o cupă, era mare, foarte grea. Am făcut turul de onoare, să primeşte aplauze, ca și copil, e ceva de neuitat.

– Ai avut un idol la UTA?

– Era culmea să nu îți placă Brosovszky și Domide. Mi-a plăcut foarte mult Coraș.

– Ai făcut parte dintr-un grup utist puternic.

– Statistic, UTA a avut performanțe cu antrenori din Arad sau stabiliți în Arad, și cu marea majoritate de jucători arădeni. Sigur, nu înseamnă că trebuie să fie toți arădeni. Eram de vârstă apropiată, ne știam de mult, şi n-am jucat neapărat pentru bani. Să ajungi să joci la UTA în perioada aia era ceva de vis. Stadionul era plin, acum pe oameni îi mai apasă și alte probleme. Dar nu doar rezultatele atrag la meciuri, ci și jocul. Dacă echipa joacă mai slab și rezultatele nu sunt pe măsură, se îndepărtează.

– Îmi povesteai mai demult că antrenorul Viorel Mateianu s-a numărat printre cei pe care i-ai apreciat mult.

– Era un om de la care am avut foarte multe de învățat, și fotbalistic, și extra. În 88 a venit la UTA, pentru ultimele 7 etape. Pierdusem la Turda şi, cu două zile înainte de meciul următor, eram la cafea la Astoria și ne-am trezit cu el. Dar nu ne-a spus că el urma să fie antrenorul nostru, la teren ne-a fost prezentat. Știa să vorbească în parte cu fiecare, nu l-am văzut nervos niciodată. Și acum mai discut cu foștii mei colegi tactica lui nea Vio, momeala mică, momeala mare, șarpele. S-a terminat campionatul, a avut ofertă de la Bihor care promovase. I-a fost mai aproape Oradea de suflet, chit că s-a despărțit cu regrete.

[UTA 1991-1992. Sus: G. Radu, R. Nagy, Gaica, Țucudean, Mutică, Mitu, Dronca. Mijloc: Ifrim (maseur), Vlătănescu, Burtea, Țicleanu (antrenor principal), Gherghel (președinte), Vidac (antrenor portari), Cornea, Bunaciu, Țârlea (antrenor secund). Jos: Stănescu, Ungur, Ivan, Sinescu, Stuparu, Tîrțău.]

– În anii 80, au fost întotdeauna generații bune la UTA, dar nu s-a promovat decât mai târziu.  

– Tot timpul se întâmpla câte ceva. Încă planează suspiciuni asupra acelui meci cu Poli. N-a fost absolut nimic. Nu ne-a depășit nici miza, mai ales că am dat gol în secunda 20. Probabil ciclul săptămânal, vorba lui Borugă. O greșeală pe care a făcut-o Mulțescu, sau Mulțescu împreună cu conducerea, am plecat cu o săptămână înainte de meci la Moneasa în cantonament, acolo a fost foarte frig, la Arad era foarte cald, insuportabil pentru martie, și asta ne-a influențat fizic. Am început foarte bine, primele 20 de minute, apoi ne-am tăiat. Am primit gol la greșeala lui Marin (n.r. Sinescu), ne-a turnat plumb în picioare.

– Trecem peste „Haina de blană”, s-a vorbit suficient de episod. Anul următor, în 1993, vine promovarea.

– An de an am avut obiectiv promovarea, aproape de fiecare dată am fost foarte aproape. Să revin și la întrebarea anterioară, multe din echipele care trăgeau la promvoare erau organizate mult mai bine. Clar, erau echipe bune, și Poli și Bistrița. Culmea, am promovat în anul în care nu se aștepta nimeni. Am avut puterea să trecem peste tot ce se întâmplase. A fost luptă până în penultima etapă.

– Teodor Gherle a pus generația din care ai făcut parte lângă cele de aur ale UTA-ei.

– Bun, nea Todor a trăit foarte mult în interiorul clubului. Nu știu dacă se compară, e vorba de performanță. Generația 60-70 a câștigat campionatul de două ori. Am avut colegi de echipă nu buni, foarte buni, din punct de vedere individual. Unii au ajuns, unii n-au ajuns să se realizeze pe măsura valorii, din diferite motive. Ne mândrim și îi mulțumim lui nea Todor  și celor care spun acest lucru. Ne simțim apreciați ca și echipă.

– Dacă era susținere financiare pe măsură atunci, oare azi vorbeam altfel de UTA?

– Cred că da. Chiar înainte de a începe campionatul, conducerea trasase obiectiv salvare de la retrogradare. N-am fost nici noi chiar novici, am întrebat dacă ne salvăm, avem prime de obiectiv? La un moment dat, George (n.r. Radu), optimist incurabil, i-a întrebat ce se întâmplă dacă ajungem în cupele europene? Cinci mii de dolari! Dacă luam Cupa României? Cinci mii de dolari! Dacă luam campionatul? Lăsați-ne, zece mii de dolari. S-a cam îngroșat gluma la un moment dat și n-au mai fost bani.

– UTA a ocupat și locul 3 în primul an de după promovare.

– Da, la două puncte de Steaua, Craiova era pe doi la un punct de Steaua. Domnul Pop, Dumnezeu să-l ierte, ne amâna cu primele mereu pe săptămâna următoare, când urma să jucăm în deplasare. Dar, mergeam și câștigam! Am fost un grup foarte unit, nu se punea problema ca unul să ia, iar celălalt să nu ia. Și puținul pe care l-am avut la un moment dat l-am împărțit între noi, să fie toată lumea mulțumită. Și cu primele de promovare a fost puțin scandal, n-au reușit să ni le dea. Am vorbit între noi, să vedem care cum îi trebuie bani, să nu dăm în rate. Erau vreo cinci prioritari, iar data următoare au venit următorii cinci. În anul în care am promovat, am pierdut la ICIM Brașov 6-1. Pe drum înapoi, nimeni n-a scos un cuvânt. Luni, la antrenament, am vorbit între noi, ce facem, suntem chiar ciuca bătăilor, trimitem numai echipamentele pe teren? A fost momentul în care ne-am revenit, am avut apoi vreo șapte meciuri la rând cu victorii, culminând cu cea de la Corvinul, am terminat turul pe locul 1. Nu ne mai dădea nimeni nicio şansă după ICIM. Dar cu puterea grupului am reuşit să trecem peste toate. În vară fusese un pic de haos, Popa Ionuț era suspendat, Balint şi Roli (n.r. Nagy) au plecat la Braşov, Bunaciu a mers înapoi la Sportul. Dar au venit jucători ca Pali Szel și ne-am redresat pe parcurs.

– Și vine momentul în care te desparți de UTA, cu destinație Brașov.

– Da, dar prima dată am mers la Cugir, două luni. Cu inima îndoită, gândul meu a fost să mă retrag, termin cu fotbalul. Nu plecasem de-a lungul timpului de la UTA când eram în B și am avut oferte de divizia A, nici prin gând nu mi-a trecut să plec. După o discuție cu domnul Pop, am hotărît să plec. Culmea, cu un an înainte îmi propusese contract pe viață, tu de aici te retragi. Puțină lume știe, nu vreau să mă laud, când am plecat, clubul avea datorie față de mine. Pentru bani m-am dus la Cugir. Nu mă lăsaseră la Brașov, deși mi s-a spus că pot pleca gratis, indiferent de echipă. Dar, când a sunat Brașovul, au cerut o sumă mare. Iar la Cugir mi-au dat drumul pe una mai mică. Le-am spus – luați o foaie de hârtie, vă rog frumos să scrieți: clubul UTA nu are niciun fel de datorie față de mine. Au rămas blocați. Două zile n-am ieșit din casă. A treia zi, seara, m-a contactat altă echipă din prima ligă, alta decât Brașovul și din scurt am retezat-o.

– O spui acum?

– Poli Timișoara. Nici nu intra în discuție. Apoi am ajuns la Brașov, cei de acolo le-au plătit banii celor de la Cugir banii pe care i-au dat la UTA pe mine. Trebuie să fii ipocrit să spui că Brașovul nu e oraș frumos, e Poiana aproape. Echipă bună, dar nu prea m-am acomodat. Bine, nu era chestie de acomodare, aveam 30 de ani. Dar nu mă simțeam în largul meu. După aia am plecat la Debrecen, unde am avut o perioadă aproape la fel de frumoasă ca la UTA. Am mai avut români, pe Goian și Ilea. Și culorile clubului sunt roșu cu alb. M-am întors înapoi, am terminat cu fotbalul, am ajuns într-o perioadă la fel de tulbure la club.

[UTA 1997. Sus: Panin, Turcan, Mariş, Ciubăncan, Baciu, Bărbosu. Mijloc: Gaica (antrenor secund), Biro (antrenor principal), Volocaru, Botiș, Domide (președinte), Todea, Prințipu, Turcin (medic), Ifrim (maseur). Jos: Drăgan, Mogoșanu, Grozav, Irimia, Filimon, Plisca, Găman]

– Seamănă cu cea de azi, deși cadrul e altul.

– Trecuseră șapte ani de la Revoluție, nici nu mai știu sub ce formă era organizat, SA, SRL. Nu erau bani, au venit nea Imi Dembrovschi antrenor principal, nea Gigi Domide, președinte, Vancea și Sima erau vicepreședinți, nea Todor Gherle era organizator de competiții, iar nea Dan șeful centrului. Mi-au dat două grupe, antrenam și la Pîncota. În etapa a șaptea sau a opta, nea Imi a renunțat la postul de antrenor principal. Era grupul Romvest, cu jucători fără experiență, dar talentați. Viața a dovedit-o, Panin a ajuns campion național, Botiș a jucat în divizia A, Todea, Drăgan, Găman sau Ciubăncan sunt jucători care au confirmat. Cred că cei mai bătrâni erau Plisca, Mariș, Volocaru și Bogoșel. Au avut determinare, deși bani nu erau deloc. Țin minte că de două ori l-am sunat pe Marius Țucudean să plătim arbitrii, mergea Vivi Vancea după ei la gară să le dea baremurile, aduna mărci, forinți, lei. Șapte luni au trecut fără niciun leu. Apoi am ajuns antrenor secund, a fost o chestie drăguță, după primul antrenament cu nea Gabi Biro, ne-am dus la Pădure, în autocar, era grupul UTA și grupul Romvest. I-am oprit, ce e aici, pe legitimație e UTA și la voi, și la voi! Toată lumea joacă pentru UTA. Nu știu dacă am avut un rol determinant în relațiile lor ulterioare, care am înțeles că au fost foarte bune.

– Care erau atacanții contra cărora nu-ți plăcea să joci?

– Mai mulți, nu unul singur, în Divizia A erau atacanți foarte buni. Viorel Moldovan, Adrian Ilie, Vlădoiu, Marian Popa, Marius Popescu, Predatu, Văsîi, Craioveanu, Ganea, Neagoe… Nu mi-a plăcut împotriva celor mai mici de statură. Aveau viteză, centrul de greutate jos, trebuia să fii tot timpul atent. Am jucat contra unui Cămătaru, puternic, Padovano, de la Reggiana. Mă încurcau puțin cei gen Vlădoiu.

– Dar erau și care se mutau din zona ta.

– Da, da. Mulți erau. La un meci cu Satu Mare, nea Gigi Domide m-a trecut fundaș dreapta. Eu, cu argumentele mele, nea Gigi, jucăm acasă, trebuie să atacăm, eu sunt jucător lent, mă fac de râs. Joci dreapta, mi-a explicat, iar Bubela trece mai sus. Ne-am apărat prima repriză la poarta de la vagoane, eu eram pe partea cu băncile. Și a dat Dumnezeu că au început ei și i-au dat mingea lui Putz. Atunci l-am auzit pe nea Gabi Biro de pe bancă: „Și acuma!”. Am făcut un fault. Ei, tot lui Putz i-au dat mingea și iar am auzit „Și acuma!”. Am făcut două faulturi, nu de galben, ca după aia să fiu declarat jucătorul meciului, pe un post pe care nu jucasem niciodată. Acum, când aud jucătorii că spun că n-au jucat pe un post sau altul…

– Cred că, după așa intervenții, lui nea Gabi i-a crescut inima.

– Da, da. Cred că atunci jucătorii români puteau să joace cu randament la fel de bun pe două-trei posturi. La UTA am jucat absolut toate posturile în afară de portar, inclusiv vârf, când erau probleme. Au fost vreo patru meciuri, la 0-0, Mulțescu m-a trimis în atac. M-am dus, am dat gol. M-a coborît mijlocaș, am dat iar. Apoi am trecut la loc, fundaș. Marius Grad putea la fel juca orice post, central și lateral, Ungur, Țucudean, Stuparu la fel. Fără să ți se spună foarte multe, nu era scuza aia că am jucat slab că nu e postul meu. La un meci, Tîrțău a jucat foarte bine fundaș central. S-a schimbat fotbalul. era poate și o perioadă mai boemă, acum e interesul material, îl și înțeleg.

– Boemă, dar tot revenim la ea când vorbim de vremurile bune.

– Nu se înțelege dorința de a câștiga…

– Se zâmbește când cineva declară că adversarii și-au dorit mai mult victoria.

– Vorbeam cu fiică-mea la telefon după meciul cu Grecia despre stereotipuri. Bun, sunt șabloane, dar dacă îți dorești ceva, faci ceva, măcar să ieși de pe teren mulțumit că ți-ai făcut datoria, să te poți uita în ochii spectatorului, antrenorului. Și mașina se mai strică. Nu poți în fiecare zi să ai același chef, sau să fii fizic sută la sută, dar să faci tot ce trebuie ca să câștigi! Nu de generația noastră de la UTA vorbesc, ci dea cea din România acelor ani. Au demonstrat-o componenții echipei naționale. Nu s-au dus ca mielul la tăiat, mergeau să câștige. Și la ce echipe au plecat jucătorii generației de aur! Dacă nu aveai o mentalitate de învingător, nu aveai cum să reușești.

– Antrenoratul e altă poveste la fel de lungă. Spune-mi un episod de neuitat

– Patru promovări (n.r. Pîncota, Ineu, Nădlac, Sebiș) am avut, toate au fost frumoase, trei au fost cu baraj. Cu Pîncota, a fost prima. Mai mult decât promovarea, îmi amintesc că nu știa lumea cu câteva zile înainte cine a câștigat seria, Lipova sau Pîncota, până la urmă ne-am dus noi. Au fost perioade frumoase. Nu știu, parcă-parcă, meci decisiv Nădlac – Gloria l-am simțit mai mult la suflet.

– Costumul lui Mihai Petcuț, pe acea ploaie torențială…

– Atmosfera, terenul mai mic și multă lume. Am câștigat 2-0, goluri Kukucska și Babău. Kukucska a ratat penalty în ultimul minut din prima repriză, era dărămat. L-am luat în vestiar, care e problema, tot pe primul loc suntem, ne era bun și egalul. A revenit, Gery e un tip de moral și el.

– În paralel, ai pregătit şi juniori.

– Nu tot timpul. Dar am avut o perioadă, când eram la ACU şi antrenam cinci echipe, cred că am intrat în istorie. Eram secund la Marcel Coraș la prima echipă, antrenor principal la Nădlac, aveam două grupe ale mele de juniori şi l-am mai ajutat pe Leo Pința la grupa lui. ACU a scăpat de la retrogradare, iar eu am promovat cu Nădlacul. Iar o lună n-am pierdut, cu nicio echipă, niciun meci! Eram robot. Mașina, antrenament, acasă, somn. De câte ori m-am dus la seniori și am avut obiectiv, am renunțat la grupe. Dacă ești în Arad poate e mai ușor, dar la distanță, nu. Acum, Kevin (n.r. Trabalka) a promovat la prima echipă la UTA, aștept încă unul sau doi care să facă pasul. Un lucru bun, Trică își mai apleacă ochii la juniori.

– Prezentul îl comentezi?

– E de neînțeles, nimeni nu știe, insolvență… Realitatea e că ești pe penultimul loc. Toată lumea e de vină, jucători, antrenori, patron, dar, din punctul meu de vedere, cea mai mare vină o au jucătorii. Nu știu dacă sunt plătiți, îi apasă și discuțiile din presă din ultima perioadă. Dar să sperăm că se rezolvă cât mai repede, pentru binele fotbalului arădean. UTA e una singură, chiar sunt dezamăgit de ce se întâmplă. Probabil că așa îi e dat clubului, să aibă perioade grele și foarte grele, iar perioadele bune să fie scurte și rare.

– Tot mai rare.

– Nu că n-a fost bine înainte de 1989 în comparație cu alte cluburi, dar după 90 au fost două perioade bune, cea cu Pasini, Lupaș, Ienciu, și cea cu Bara, și, o perioadă foarte scurtă, cu Sandu Ion. În rest, perioade tulburi, grele, fără bani. Și fără perspective imediate, cu părere de rău.

– Încheiem cu…

– La vârsta de 8 ani, mă uitam la televizor cu taică-meu și bunicu-meu, naționala României juca pentru Campionatul European din 72 cu Cehoslovacia, 2-1 la București, gol primit de România după greșeala lui Rică Răducanu. Tata îmi spune – Câștigăm, că joacă Dobrin! Și Dobrin a dat gol din centrarea lui Mircea Lucescu, printre puținele lui goluri cu capul. Probabil, în ziua de astăzi, cei care vin la fotbal, copiii, cei din galerie, nu doar de la UTA, cunosc jucătorii momentului actual sau într-o perioadă trecută foarte apropiată. Ar trebui să cunoști și istoria. Mulți dintre foștii jucători ai clubului de-a lungul timpului sunt așa un pic lăsați de izbeliște, nu sunt recunoscuți și e păcat. Fiecare la timpul lui a făcut ceva pentru echipă, pentru oraș. Vizavi de alegerile de la LPF, am plecat de acasă înainte să aflu rezultatul, la antrenament copiii mi-au spus e Gino câştigător, iar unul m-a întrebat cine e Gino? De asta spun…

RADU ROMANESCU

Interviu realizat pentru săptămânalul Sport Cafe, nr. 9, 26 noiembrie – 2 decembrie 2013