Sportul arădean și-a pierdut oglinda ultimelor decenii. Fotoreporterul Viorel Musca (71 de ani) a plecat Dincolo, să le dea chip îngerilor, dar și să se reîntâlnească cu o parte dintre cei cărora le-a surprins bucuria victoriei, tristețea înfrângerii sau orice altă trăire la milisecundă. Oameni, sportivi pe care i-a apreciat enorm și care făceau parte din viața sa.

Dincolo de un meseriaș desăvârșit, nea’ Vio era persoana care se implica emoțional la nivelul ierbii, al parchetului, al pistei. Iubea prea mult ceea ce face, iar cei care dădeau viață pasiunii sale erau Universul său. De multe ori, nea’ Vio își dădea jos vesta de fotoreporter și o îmbrăca pe cea a psihologului acolo, pe teren, imediat după ultimul fluier. La victorii, toată lumea știe să sărbătorească, dar înfrângerile…Nea’ Vio le gestiona ca nimeni altul, avea mereu o vorbă bună pentru sportivi, antrenori, conducători, colegi, era pur și simplu altfel.

În primul rând, prin vene i-a curs sânge „alb-roșu”. De asta sunt sigur, căci de când am început să lucrez cu el, în vara anului 1998, la ziarul „Adevărul”, am aflat pe loc asta. Indiferent de anotimp, distanță, ocazie, nea’ Vio dorea să fie alături de UTA. Secția foto de la Ziarul „Adevărul” avea regulile sale, un sistem de rotație al fotoreporterilor la meciurile echipei fanion a Aradului, iar lui nea’ Vio îi era greu, aproape imposibil să respecte această ordine. El pur și simplu dorea să fie pe gazon, în spatele porților, lângă băncile de rezervă, să simtă fiorul unui gol, să surprindă în fotografiile sale magia momentului. De multe ori, făcea schimburi cu colegii de birou. Prefera de o mie de ori să stea timp de două ore în frig sau soare pentru UTA, decât să facă câteva fotografii banale la un eveniment politic, la căldurică, cu lumina perfectă din spate și să revină la „bază” cu chipuri ce nu exprimau mai nimic. Țin minte, cel mai mult se „târguia” cu Ștefan Matyaș, un alt fotoreporter implicat sentimental în lumea sportului. Cei doi se vor reîntâlni acum în Cer și vor glumi pe seama micilor dispute avute pentru UTA, pentru sport.

După ce a plecat de la Ziarul „Adevărul”, nea’ Vio nu a pregetat să se alăture proiectului sportarad.ro. Satisfacțiile materiale erau foarte mici, de multe ori, inexistente, dar nimic nu s-a putut compara cu bucuria pe care o putea trăi el continuând să-și facă treaba pentru UTA lui dragă. A trăit bucuria revenirii echipei acasă, în Calea Aurel Vlaicu, pe un stadion nou, iar nea’ Vio a surprins în imagini inaugurarea, primul antrenament, primele meciuri, prima victorie. Se simțea implinit, cu toate că ar fi dorit ca lucrurile să meargă și mai bine la club. Ca și mulți alți suporteri nu a înțeles multe, dar a luat mereu calea optimistă, pacifistă.

Dar, nea’ Vio a „ars” pentru sport, în general, căci nu există persoană implicată în fenonemul sportiv din județul nostru să nu fi ajuns pe lentila aparatului său. Unii de sute de ori. Am avut o colaborare lungă, de 16 ani de zile și era deschisă oricât dacă nea’ Vio ar fi fost bine. Din păcate, nu a fost. În urmă cu câteva luni de zile s-a operat, iar în ultimele săptămâni grava maladie i s-a întors în corp. A cedat pe patul de spital în această dimineață, îndoliind familia sportului arădean și mai ales pe soția Mariana și fiii Alin și Dani. Le suntem aproape și trebuie să le mulțumim că i-au permis lui nea’ Vio să facă parte și din familia noastră.

Recent, Viorel Musca devenise membru respectabil al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. La „admitere” a prezentat un CV pe care vi-l redăm în întregime, căci el surpride cel mai bine figura, personalitate lui nea’ Vio și ceea ce ne-a lăsat el nouă ca imagine:

”Când vorbesc vizual-conceptual

M-am născut în comuna Șimand, județul Arad, în 18 octombrie 1951. Bunicii din partea mamei în casa cărora am crescut, erau țărani harnici, cu credință în Dumnezeu, cu respect față de semeni. Tatăl meu era născut în Arad, bunicul fiind ceferist dar bunica a murit la doar 36 ani… Au rămas trei copii orfani de mamă, din respect mă ocup de mormântul ei. Tata Lelu s-a format ca strungar la Uzina de Vagoane Călători, era pretențios cu el însuși dar, în tot ceea ce întreprindea, impunea rigurozitate. Așa m-a format și așa am încercat să trec prin viață, urmându-i exemplu!

Școala generală am început-o și terminat-o în comuna Șimand apoi am intrat, prin examenele inerente acelor ani, la Liceul „Ioan Slavici” din Arad (actualul Colegiu National „Moise Nicoară”). Am avut dascăli buni care au contribuit la formarea mea.

Copilăria am împărțit-o între joaca pe ulițele satului și plăcerea de a citi. La locul numit Fântâna lui Stupăroi (de unde căram apa de băut), era și un magazin sătesc de unde cumpăram cărți din puținii bani pe care-i primeam de la părinți. De prin clasa a șasea, îmi comandam cărți prin „Cartea prin poștă”, abia așteptam să apară postașul… așa mi-am format biblioteca personală. Tata Lelu era „navetist” la Arad iar seara abia așteptam să scot „Sportul popular” din geanta lui, ce mirosea plăcut a pâine și slănină. Poate că așa mi-am format dorința de a fi în preajma sportivilor, de a consemna și păstra momente din istoria sportului.

Tot prin clasa a șasea, dascălul Dema (care mai apoi s-a transferat la Palatul Copiilor din Arad) a înființat, la școala din Șimand, „Cercuri tehnice” de radio și foto. Le-am început pe amândouă, dar am finalizat doar cursul Foto care m-a ajutat să-mi perfecționez cunoștințele în domeniu pe tot parcursul vieții. Ca moment de referință în cariera mea ulterioară de fotojurnalist, cred că a fost anul 1966. Aveam vreo 15 ani, când proaspătul conducător al României, Nicolae Ceaușescu, a vizitat comuna Șimand. În parcul din Centru a vizitat expoziția cu animale ale CAP Șimand. Cum am ajuns în preajma lui, nu mai știu, dar am avut permisiunea de a fotografia acele momente. Probabil aceea a fost scânteia care, peste ani, m-a ambiționat să mă recalific ca fotojurnalist de presă.

După absolvirea liceului, am dat examen de admitere la Institutul Politehnic din București și am absolvit Facultatea de chimie industrială. Repartiția guvernamentală m-a dus pentru câțiva ani în Lupeni, la Fabrica de mătase artificială. Soția, Mariana, era educatoare repartizată acolo după absolvirea Liceului Pedagogic din Arad. În Lupeni, am redescoperit drumețiile pe munții Vâlcan, Parâng, Retezat. Au fost ani grei, dar au rămas amintiri pentru întreaga viață. În baia apartamentului mi-am improvizat laboratorul foto…

Am revenit în Arad, în anul 1977, ca inginer tehnolog la Fabrica de păpuși. Acolo am găsit câțiva pasionați de fotografie iar alături de ei am expus „fotografii artistice” pe panourile din incinta fabricii. În anul 1978, m-am înscris la cursul Foto din cadrul Universității Populare din Arad. Cursul l-am urmat timp de doi ani, profesor de specialitate a fost maestrul Frangopol, regizor la Teatrul din Arad, absolvent al Facultății de Teatru și Film din București. Prin dânsul, am dobândit cunoștințe tehnice și artistice, de la modul de a fotografia până la tehnici de prelucrare a filmului. Fotografia clasică pe peliculă presupunea să deprinzi cunoștințe despre expunerea corectă a peliculei foto iar apoi să aduci la lumină, imaginile imprimate în cutia magică a aparatului foto. Aceasta presupunea cunoștințe temeinice de chimie deoarece, în acei ani, găseam greu chimicale specifice procesului de developare a filmului. De multe ori îmi preparam soluțiile de developare și fixare a filmului… Apoi am devenit membru al Foto Club Arad iar maestrul Virgiliu Jireghie (absolvent al Facultății de Film din București) mi-a devenit mentor, îndemnându-mă să perseverez. Ca „artist fotograf” am participat cu lucrări la Saloane Foto, organizate în Arad. Mi-am descoperit, în acei ani, plăcerea de a fotografia la evenimentele culturale și mai ales sportive (întreceri moto pe pistă și circuit, ciclism, fotbal…). Am devenit membru al Foto Club Arad (actualmente sunt „Membru de onoare” al Foto Club Pro Arad). În 1981, am îndrăznit „să bat” la ușa redacției „Flacăra roșie” din Arad cu câteva fotografii de la un meci de fotbal. Fotoreporterul Marcel Canciu a propus publicarea uneia în pagina ziarului… Apoi au urmat altele de-a lungul anilor în presa de limbă română dar și maghiară, germană. Așa am ajuns să mă mândresc ca am devenit „fotoreporter colaborator” în presa arădeană. Am continuat activitatea la Fabrica de păpuși „Arădeanca” până în mai 1993, când s-a ivit oportunitatea de a participa la concursul pentru un post de fotoreporter la cotidianul „Adevărul“ din Arad. Am participat vreo doisprezece și am fost angajat împreună cu mult mai tânărul Onoriu Felea. Așa mi-am început cariera de fotoreporter profesionist… A fost o întâmplare, destinul m-a pregătit pentru acel moment al vieții mele.

Consider ca am avut șansa de a-mi pregăti al doilea job care, pentru mulți ani, a devenit sursa de plăcere și de venit. Iată că suntem în anul 2021 iar eu continui să activez ca fotojurnalist de sport, pentru cel mai important și citit site cu profil sportiv din Arad, www.sportarad.ro (fiind printre primii colaboratori încă din 2006, anul apariției acestei publicații on-line, printre primele din Arad și țară). Câțiva ani am colaborat cu situl www.ghidularadean.ro cu articole însoțite de imagini foto. Am avut șansa, dar și puterea de a învăța tehnicile noi presupuse de noua eră a tehnologiei digitale, am trecut din presa scrisă și tipărită în presa on-line.

Nu m-am gândit niciodată, înainte de evenimentele din decembrie 1989, că-mi voi schimba meseria de inginer chimist, făcând din gazetărie, o profesie. Dacă în acele zile de la revoluție am participat, alături de un grup de colegi de la „Arădeanca” la evenimentele din Piața Primăriei din Arad apoi, în anii următori, am resimțit declinul în care a intrat industria românească… am decis să caut alternative profesionale astfel că, din luna mai 1993, am intrat oficial în rândul gazetarilor profesioniști.

Au urmat ani de muncă trepidantă în redacția cotidianului „Adevărul“ din Arad, alături de echipa formată din tinerii nou veniți dar și vechii ziariști. În aceeași zi trebuia să abordez subiecte diferite, de la fotojurnalismul de stradă, interviuri, conferințe, evenimente social-culturale, sport, divertisment, viața la țară, dar și imagini șocante de la multe accidente mortale etc. Am avut momente grele când „mă bătea gândul” de a părăsi munca din presă, dar mereu mă răzgândeam… Fotoreporterul trebuia să fie prezent peste tot, imaginile foto erau surprinse la fața locului, era o autentică muncă de autor. Am avut satisfacții de a mă regăsi, ca fotojurnalist acreditat, în fața personalităților vremii, precum președinții României (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu), politicieni precum Ion Rațiu, Corneliu Coposu, Corneliu-Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Regele Mihai etc., etc. Am avut șansa de a avea în colimatorul aparatului de fotografiat, personalități din lumea teatrului (Aradul a găzduit ani de zile Festivalul teatrului clasic), am trăit momente unice din lumea sportului alături de UTA Arad, Baschet BC. ICIM, West-Petrom Arad etc., etc. Am „bătut” județul Arad în lung și lat, alături de colegii mei, publicând în paginile ziarului „Adevărul” fotografii document despre „Viața la țară”.

Concluzionând, munca de fotojurnalist mi-a adus multe satisfacții deoarece am acumulat experiența de viață unică având posibilitatea de a fi un atent observator, ca și cronicar în imagini foto… Am avut bucuria de a fi recunoscut ca ziarist profesionist, membru al UZPR – Filiala Arad, încă din 1994 (în 2000 am obținut „Ordinul Ziariștilor clasa III-a”) împreună cu ziariști de calibru din presa arădeană.

În anul 2020, în plină criză a microbului Sars-Covid 19 (am obținut acreditare în condiții grele), am trăit momente unice pe stadionul din Pitești unde am consemnat în imagini foto, revenirea echipei UTA în eșalonul de elită al fotbalului românesc… microbul muncii de jurnalist nu cred să aibă vindecare.

Iată că suntem în anul 2021 (am intrat în al 70 an de viață), continui să public în mass-media on-line pentru www.sportarad.ro (dar nu numai), fotoreportaje din lumea sportului arădean…

Cu Dumnezeu înainte!”

Iar Dumnezeu l-a luat la el chiar în această dimineață. Rămas bun, nea’ Vio, ai fost cel mai bun dintre noi, iar fiecare dintre miile de poze pe care ni le-ai lăsat moștenire vorbește și despre sufletul tău frumos, despre profesionalismul și pasiunea ta. Sincere condoleanțe familiei, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Privegherea colegului nostru va avea loc sâmbătă, între orele 18 și 22 și duminică, între orele 13 și 22, la Casa Funerară Kuki de pe strada Cocorilor nr.6, din Arad. Slujba de înmormântare va avea loc luni, 21 noiembrie, de la ora 13, la Casa Funerară Kuki, iar înhumarea va avea loc la Cimitirul Eternitatea din Arad.