Mingea e aşezată în dreapta careului mare, aproape de linie, undeva paralel cu punctul de la unsprezece metri. Doi fundaşi fac zid, dar nu-şi fac probleme prea mari: „Cine-s ăştia de se pun cu noi?” Extrema dreaptă a „subestimaţilor” priveşte mingea, îşi ia elan, o loveşte perfect cu piciorul drept, picură un strop de efect şi o trimite în buza careului mic. De acolo, un coechipier apare ca din pământ, adversarii îl ignoraseră. Plonjează,.pune capul, deşi cel care i-a centrat ştie că nu e punctul lui forte. Dar se aude zgomtoul scurt, de minge izbind plasa! Se ridică după plonjon şi zburdă de bucurie, sare şi loveşte aerul cu pumnul, înainte să-l ia ceilalţi în braţe: „Suntem UTA Arad şi am marcat în poarta lui Feyenoord. E septembrie, 1970 şi avem curaj să ne luăm de piept cu voi!”.

Mircea Axente, din piciorul lui a plecat centrarea golului nostru de aur, marcat de Florian Dumitrescu. Iar marele gigant olandez avea să se prăbuşească. Definitiv, peste două săptămâni, la Arad, când giganţi aveau să devină şi să rămână şi azi, utiştii din 1970…

Ochit de „Coco” Dumitrescu, în campionatul şcolilor

Oprim HD-ul şi trecem înapoi, în alb-negru, când oamenii erau mai puţini, mai timizi şi mai buni. Copilărie, tinereţe. Mircea Axente s-a născut pe 9 decembrie 1944 şi a copilărit în blocul din faţa „Tricoului Roşu”. Îşi aminteşte cum toţi copiii din cartier se strângeau în zonă şi băteau minge până se înnopta. Cei mari l-au văzut că ştie. „Vii la fotbal adevărat, gata cu joaca, te înscriem cu noi, la Gloria!”.

Trec şase luni în echipamentul galben-albastru. La un campionat interşcoli, apare antrenorul Nicolae Dumitrescu. Îl vede în câteva meciuri ale puştilor şi îi indică drumul către curtea Bătrânei Doamne. „Umbla foarte mult să descopere copii, e marele lui merit. Trecea prin şcoli, îi urmărea şi îi atrăgea spre UTA. Odată intraţi sub aripa lui, încerca să-i crească după cum credea. Rezultatul: a scos o serie de fotbalişti, a avut succese cu prima echipă, dar şi cu naţionala de juniori”, e crochiul creionat de Mircea Axente celui mai longeviv antrenor al UTA-ei.

Senator de stânga şi de dreapta

Ajuns în alb-roşu, unde visau toţi copiii Aradului să ajungă, a pătruns în echipele de juniori, întotdeauna la cei cu un an mai mare decât al său. Împreună cu portarul Gaboraş, cu Toma Dobîndă, cu Steiner, Czako II, apoi şi cu Domide. „Am început şi antrenamente cu prima echipă, ne mai luau în deplasări, să ne familiarizeze cu efortul şi tot ce însemna”. În campionatul 1962-63, avea un an de cochetat cu prim-soliştii. „Şi, când nu mă aşteptăm, am debutat în campionat. Postul meu era inter dreapta, dar se accidentase Czako şi am intrat extremă stângă. Nu era piciorul meu de bază, nici nu eram familiarizat cu postul şi, în special la meciurile de acasă, îmi era foarte greu. M-am obişnuit şi am ajuns apoi în naţionala de tineret pe acel post. După un an şi ceva, într-un meci cu Baia Mare, Comisar şi Chivu au avut ceva probleme disciplinare, antrenorul i-a scos din lot, m-a băgat pe vechiul meu post, am dat şi gol, apoi am jucat ani buni mijlocaş, câştigând două campionate”, e rezumatul a aproape două decenii petrecute în alb şi roşu.

Mircea Axente îşi povesteşte trecutul cu modestia de care sunt capabili doar marii fotbalişti. Dar în povestea lui sunt  vreo 300 de meciuri şi 50 de goluri! Toate reprezentaţiile date pe prima scenă, într-un timp în care Bătrâna Doamnă era plină de vigoare şi câştiga campionate în România, uimea Europa şi făcea Aradul strălucitor. Odată cu retragerea sa, se cam încheie şi perioada de glorie utistă. „În 1976, confruntare cu Dinamo. Un accident stupid, mi-a sărit un adversar din spate, exact pe piciorul de sprijin. Au fost afectate peroneul, ligamentele şi glezna. Am revenit după 6 luni, dar uzura şi vârsta şi-au spus, probabil, cuvântul”.

Cavaler al fluierului

După stop la aventura din iarbă, cel mai la îndemână drum părea antrenoratul. Firul s-a răsucit, iar Mircea Axente a decis să îmbrace echipamentul negru, de arbitru. Şi aici a excelat, promovând după doi ani în Divizia A. A ieşit din lot în 1993, la limită de vârstă. De atunci, e observator. Arbitrajul românesc? „E ceva mai special, mai fierbinte. Au fost multe presiuni, nu prea îmi face plăcere să vorbesc despre ce a fost. Când arbitram afară, eram mult mai liniştiţi. Am fost la vreo 30 de meciuri  internaţionale, în Cupe Europene, am arbitrat Juventus în Cupa Campionilor Europeni, am ajuns să văd Grecia, Anglia, Cehoslovacia Germania, Rusia, Austria…”

Când UTA domina fotbalul nostru

Mai vorbim de UTA:  „Rămân cele două titluri, o finală de Cupa României în 1965, momentul Feyenoord, participarea din Cupa Oraşelor-Târguri, UEFA de azi. Cam cinci ani trăiţi la intensitate maximă. Aveam un avantaj, pentru că omogenizarea noastră s-a făcut mai bine. Lotul de jucători era restrâns, eram cam aceiaşi, meci de meci. Când apăreau accidentări, erau unul-doi înlocuiţi. UTA 70 s-a format în 1963-64, când a început schimbul de generaţii. Tinerii, acomodându-ne cu atmosfera, am crescut. Au mai venit Gornea, Petescu, Pojoni şi Lereter, iar câţiva ani am dominat fotbalul din ţară. Să joci câţiva ani consecutiv în Cupele Europene, nu e la îndemâna oricui. Era şi altă vârstă, priveam altfel viaţa, îşi cerea tinereţea drepturile. N-am prea putut să ne bucurăm de ea, dar cred că am reuşit să îmbin totul”.

„Am avut echipă bună şi am demonstrat-o şi în anii următori!”

Cum a fost posibil să eliminăm Feyenoord? „Când am aflat cu cine am căzut, toţi am zis că e ghinion. Cu un an înainte, avusesem meciul cu Legia care s-a încheiat cum s-a încheiat (n.r. 1-2 acasă şi un dezastruos 0-8 la Varşovia). Fotbalul poate să-ţi ofere orice surpriză. Indiferent cum i-am eliminat, am avut o echipă bună, am demonstrat-o şi anii următori, când am atins primăvara europeană în UEFA. Era anul în care mai puteam face o figură frumoasă, dar datorită sistemului toamnă-primăvară, eram dezavantajaţi. Campionatul nostru se întrerupea 3 luni şi, indiferent cu cine cădeam în turul 4, ar fi fost adversar în plin campionat”, remarcă Mircea Axente. Într-adevăr, după ce eliminase Austria Salzburg, Zaglebie Walbryzch şi Vitoria Setubal, UTA a fost răpusă de Tottenham Hotspur.

Revenind la dubla din care campioana României a rămas în picioare după ce a avut-o în faţă pe cea a lumii, Mircea Axente povesteşte: „Sigur că au fost două meciuri în care am fost montaţi. Având şi la Rotterdam un avantaj luat la început, cred că a fost un moral care a contat enorm pentru meciul doi, pe care l-am abordat cu foarte mare curaj. Ne-am mobilizat, eram conştienţi că putem face performanţă şi am reuşit”. Continuare cu Steaua Roşie Belgrad, în turul doi. Echipa marelui Dragan Geaici: „Cu sârbii, am avut indisponibilităţi, Calinin a jucat fundaş dreapta improvizat. Îmi amintesc de o ocazie în meciul tur, 7-8 m, dacă se fructifica, se schimba complet. Apoi ne-au dat ei gol, ne-au dominat şi le-a fost mult mai uşor să câştige jocul”.

În 1970, fotbaliştii români plecau foarte greu afară, având doar două variante. Fie erau favorizaţi de regim (dar exemplul lui Nicolae Ceauşescu oprindu-l pe Dobrin să meargă la Real Madrid e cam clar), fie fugeau. Impresia celor care ştiu povestea şi îi ştiu pe fotbaliştii UTA-ei de atunci e că fiecare ar fi putut să facă faţă la o echipă importantă din Europa. „Cu siguranţă, au fost solicitări, dar, datorită sistemului în care ţările socialiste aveau acord cu UEFA ca orice jucător să stea doi ani, foarte puţini au îndrăznit să facă pasul. Să stai doi ani fără să joci, e greu să îţi menţii forma”, explică fostul mare fotbalist.  „Am fost puternici cam până în 1975-76. A început atunci alt schimb de generaţii. Susţin şi, am mai avut o discuţie atunci cu Dumitrescu, el s-a îndepărtat prea uşor de jucători care alergau în teren. Au rămas destui buni, dar nu alergau. Au mai fost doi ani cu uşoare reveniri, dar apoi a fost din ce în ce mai rău. Nici accent pe copiii de la centru nu s-a mai pus, nici posibilităţi să vină fotbalişti din alte părţi, a început degringolada care continuă şi azi”, adaugă.

Odată în viaţă…

După 40 de ani, Mircea Axente a fost în grupul utiştilor care a păşit iar pe arena din Rotterdam. Îi aşteptau şi acum marii fotbalişti ai batavilor. Nu uitaseră, dar timpul le-a mai vindecat din rană. Revederea a fost plină de nostalgie. Ce repede a trecut!. „Ne-am întors la locul crimei, nu? Emoţionantă a fost întâlnirea! M-am uitat la feţele lor şi la ale noastre, s-au văzut urmele trecerii anilor. Şi-au adus şi ei aminte de cea mai mare pedeapsă, pentru noi sigur că  a fost invers… Păcat că nu s-au mai putut continua aceste performanţe! Această întâlnire mi-a adus aminte de cei ani, sunt lucruri cu care sunt convins că nu vom mai întâlni în viaţă…”

„Dăruiţi-vă!”

Încheiem, cu un gând al lui Mircea Axente pentru UTA de azi. E greu de visat că se va mai ajunge la performanţele superbe din deceniile trecute. Deşi reţeta nu e necunoscută: „Dacă nu îşi fac o strategie pe câţiva ani, cu accent pe centre de copii, pe jucătorii care ajung să se dăruiască, nu doar să vină la un serviciu, e foarte greu. Şi până nu va veni un investitor care să aibă o strategie bună, nu văd cum se mai ajung la nişte performanţe”.