Sâmbătă, pe 4 iunie, împlineşte 71 de ani! Dacă deschide albumul amintirilor, vede că are tot ce şi-ar fi putut dori. A jucat la UTA cu Petschovsky şi Farmati, iar după ce a îmbrăcat echipamentul de arbitru a ajuns la cel mai înalt nivel – Campionat Mondial, Campionat European, Jocuri Olimpice, finale de Cupe Europene.

Povestea lui Ioan Igna începe foarte aproape de stadionul UTA-ei, în anul 1940: „Pe vremea aia nu te năşteai la spital, mama năştea la domiciliu. Deci m-am născut aici, pe Aurel Vlaicu 61, la aproximativ 100 de metri de intrarea la tribuna I a stadionului”. Aşa că drumul către vestiar şi teren a venit de la sine – „Am jucat fotbal la UTA, de la desculţi, aşa era atunci, pitici, juniori mari şi echipa întâi. La juniori am reuşit o performanţă frumoasă, să ieşim cu echipa campionii României. Am avut o echipă bună, nu ca să mă laud, dar vorbesc rezultatele: am câştigat faza zonală cu 5-0 la Oradea în faţa echipei gazdă, în semifinale am învins 9-0 Moldova. Finala am jucat-o cu Dinamo, când ei spuneau că aveau cea mai bună echipă de juniori crescută vreodată de ei, cu Piţi Varga vioara întâi. A fost 1-0 pentru noi, printr-un gol marcat de portarul Gavrilovici din 11 metri. Am avut o echipă de juniori de care îmi amintesc cu multă bucurie, iar Aradul avea o şcoală bună. Pentru noi era mai greu să jucăm derby-urile locale decât meciurile pe ţară. Aveam şi foarte multe maidanuri. Cel mai mult am jucat, nu numai aici la UTA, pentru că nu avea UTA terenuri foarte multe, ci pe Fulgerul, la echipa ţiganilor. În vacanţe, jucam acolo fiecare zi, de dimineaţa până seară”, rememorează cel care a promovat la prima echipă a Bătrânei Doamne alături de Mihai Ţîrlea I şi de Koszka.

Ce bucurie, să joci cu Petschovsky şi Farmati!

În prima gardă a UTA-ei, sub comanda lui Cibi Braun, a fost martorul – din teren – al revoluţiei fotbalistice pe care a propus-o marele antrenor – trecerea de la sistemul WM la 1-3-3-4, aşezare care a luat prin surprindere întreaga Românie în anul 1958. Paginile albumului sunt date înapoi, iar vechile imagini prin viaţă. „Când cineva are o inovaţie care şi puşcă, rămâne în istorie. Cibi Braun a rămas în istorie datorită lui Petschovsky şi datorită culturii lui fotbalistice extraordinare. Mutarea lui a fost ca o revoluţie în fotbal, Cibi-baci l-a introdus, datorită acestui fotbalist de excepţie care a fost Petschovschi pe care, cine nu l-a văzut jucând, nu poate să-şi dea seama ce fotbalist a fost! Petschovsky era în mijloc şi avea lângă el doi tineri – eu pe dreapta şi Koszka pe stânga. Cibi-baci ne spunea: Pălicule (n.r. Koszka), tu vei marca jucătorul care coordoneaza jocul lor, iar tu, Neluţule (n.r. Igna), te duci mai ofensiv. Când recuperaţi îi daţi lui Petschovsky, ca să dirijeze jocul. Primul meci a fost în Bucureşti, cu Progresul, echipă de temut, scriau ziarele că a venit Braun cu puştii, i-am învins cu 3-0 pe Republicii. În acel retur, am reuşit şapte victorii şi un egal şi au rămas surprinşi toţi cei care ne vedeau retrogradaţi fiindcă aveam echipă tânără”

În acel an, marele Iosif Petschovsky împlinise 37 de ani, dar magia lui îi ţinea fermecaţi pe toţi tinerii care au avut bucuria să joace lângă el. Bucurie e şi termenul cu care Ioan Igna se referă la „Csala”, dar şi la Zoltan Farmati, cel care avea să-i devină cel mai bun prieten: „Am avut bucuria de a juca cu doi dintre cei mai mari fotbalişti români. Eu consider că nu e bine al tuturor timpurilor, fiecare cu perioada lui. Atunci cel mai bun era Iosif Petschovsky”.

Aventură pe Bega

Anul 1959 a adus trecerea către Timişoara, deşi tatăl său şi-ar fi dorit să-l vadă în tricoul lui U Cluj, pe care i-o prezentase drept prima echipă românească din Ardeal. „Am devenit student, mai mult ca să fug de armată! Umblau în acea perioadă echipele departamental-militare din Bucureşti. Koszka s.-a dus în Capitală, eu am mers la Timişoara, unde am avut din nou parte de nişte colegi deosebiţi, e suficient să aminteşti Cojereanu şi Tănase. Linia de atac era acolo Gîrleanu – Igna – Manolache – Lereter – Miţaru”, povesteşte Igna.

Linii de atac la pachet!

Două amintiri frumoase, cu echipe din Italia şi Brazilia. „Am plecat într-un turneu cu echipa naţională de tineret, sub denumirea Progresul CTCS, în Italia, la Viarreggio. Extrema stânga era accidentată, iar antrenorul Titi Teaşcă – avea un ochi foarte bun, era şi un pegadgog bun, cu toate „păsăricile” pe care cei mai în etate i le ştiu – a decis ca, datorită vitezei, să joc eu acolo, deşi eram inter dreapta. Era un atac într-adevăr deosebit: Ivansuc – Petru Emil – Mateianu – Raksi – Igna. Am jucat toţi foarte bine, iar patronul Fiorentinei spunea ce păcat era că din estul Europei nu se puteau cumpăra jucători, că ar fi cumpărat întreg atacul! Am făcut egal Fiorentina, care a şi câştigat turneul”, punctează Igna, făcând o paralelă a fotbalului cu cinci atacanţi între Brazilia din 1958, campioană mondială în Suedia, după 5-2 în finală cu echipa gazdă: „Linia lor era Garrincha – Pele – Didi – Vava – Zagallo, iar atacul Selecţionata Mondiale a fost Garrincha – Didi – Fontaine (golgeterul mondialelor, cu 13 reuşite) – Pele – Zagallo”.

Peste un an, în România a sosit campioana Braziliei, Vitoria Bahia. „Erau în turneu şi învinseseră tot vestul Europei. Antrenorii selecţionatei României au făcu o mişcare surpriză, folosind în ofensivă doar jucători tineri de la echipele din Provincie. Înainte, jucau Cacoveanu, Constantin, Alexandrescu, fie Zavoda sau Georgescu de la Rapid şi Tătaru. Din cinci, patru erau de la CCA. La acel meci, atacul a fost Pîrcălab, Igna, Ion Ionescu, Gabi Raksi, de la Câmpia Turzii şi Creiniceanu, de la Lupeni. Am învins cu 2-0 şi ne-au căutat pe toţi echipele din Bucureşti. „Onei” Pârcălab a ajuns la Dinamo. Eu n-am vrut ca să plec, mai ales că tata îmi spunea să-mi fac şcoala, fotbalul e trecător”.

Africa, Africa…

A revenit la UTA în 1964, iar cariera şi-a încheiat-o la Vagonul, în 1968-1969. Bucuria specială a carierei de fotbalist: „Am văzut Africa de două ori, am jucat aproape pe tot Contintentul Negru. O dată am fost cu naţionala de tineret şi o dată cu Viitorul Bucureşti, echipă pe care echipele departamentale au desfiinţat-o pentru a-i lua jucătorii. Noi, românii, plecam doar dacă eram sportivi, în străinătate. Mă întreabă prietenii: Ioane, eşti bogat? Le răspund că am o bogăţie extraordinară, care nu se poate măsura. Am văzut toată lumea, toate continentele, 78 de ţări. Eu, un copil de Măderat, că acolo am copilărit…”

Petschovschi, Dobrin, Hagi

În ancheta făcută nu demult de presa centrală pentru fotbalistul secolului, Ioan Igna era îndreptăţit să vorbească. „Am jucat cu Petschovsky la UTA. La Timişoara, am jucat contra lui Dobrin sau el împotriva mea, că era mai tânăr. Apoi l-am arbitrat, şi pe el, şi pe Hagi.. Dar nu m-a întrebat nimeni nimic. Au răspuns în schimb ziarişti de fotbal de 22 de ani. La Petschovsky nici nu erau născuţi, el a plecat în 1968 dintre noi! Nici la Farmati, cel mai bun prieten al meu, care, fără doar şi poate, a fost cel mai bun fundaş stânga sau dreapta de al noi. Nimeni nu putea să centreze de lângă Ulise!”, contrează Igna.

Opţiunile sale arată aşa: „Cel mai complet fotbalist a fost Petschovscky. Fără contracandidat. Gică Hagi a fost fotbalistul cu cele mai bune performanţe, iar Dobrin a fost singurul geniu. Niciodată nu am văzut un fotbalist care să fugă mai puţin decât acest Dobrin şi să învingă orice echipă. Ăsta a fost geniu. Geniu”, punctează Igna, de părere că o ierarhie generală nu îşi are rostul decât alcătuită între fotbaliştii din aceeaşi epocă.

Motivează: „Nu că nu ai fi corect, dar poţi să greşeşti. Exemplu din atletism – românca noastră, Iolanda Balaş, la recordul ei, de 1,91m, astăzi abia începi concursul. Alt exemplu – ne duceam în Bucureşti, Bimbo Farmati degaja din 5,50 m, trecea balonul de centrul terenului şi tot stadionul Republicii făcea Oooohhhhh!!! Astăzi, orice portar dă din 16 metri în celăplalt careu. Apoi, echipa mare a Ungariei, când a pierdut în 1954 cu 3-2 la Berna, Lorant avea 1,82m, Kocsis 1,78m, talie mare pe vremea aceea. Liverpool a câştigat la Istanbul cu AC Milan de la 0-3 şi avea doi fotbalişti sub 1,90. Nu se mai pot face comparaţii. Din punctul meu de vedere ar fi o greşeală”.

Cuvânt cheie pentru arbitraj: „serios”

După ce a pus ghetele în cui, o scurtă perioadă s-a gândit la antrenorat. A pregătit Frontiera Curtici, apoi pe Gloria Arad. A ales să devină „cavaler al fluierului” la chemarea unui alt mare nume din arbitrajul românesc, Constantin Dinulescu. Şi drumul a fost cel bun, cu toate că poate era interesant de aflat şi cum s-ar fi comportat Ioan Igna pe banca tehnică. Plusul noii cariere a fost seriozitatea: „Am avut un avantaj foarte mare, calităţile fizice. Eram rapid, am fost cel mai rapid. Şi n-am mai fost uşuratic, cum eram ca fotbalist. Am devenit serios şi i-aş invita pe toţi să facă comparaţie între Igna fotbalist şi Igna arbitru. Talentul era acelaşi, dovadă că am jucat în naţionala de juniori mijlocaş drept, în cea de tineret extremă stângă, iar în naţionala mare am fost inter drept. Mai multe posturi, chiar şi fundaş am fost, în liga întâi. Dar nu am fost serios. Când am decis să merg în arbitraj, am decis că trebuie să fiu serios. Nu am avut nici mamă, nici tată. Nu am cunoscut pe nimeni şi am decis că imparţialitatea trebuie să fie calitatea numărul unu, pe lângă cunoştinşţele din fotbal. Şi am reuşit să fiu singurul din fotbalul românesc care am participat la Mondiale, Europene, Jocuri Olimpice. La care se mai adaugă campionat mondial de tineret şi campionat european de juniori”.

Mondiale, Europene, Olimpiadă

Anul 1976 a fost fulminant pentru Ioan Igna, care a acces – într-un singur sezon – trei trepte: din Divizia C până în Divizia A! „Pe 3 iulie 1977, arbitram finala Cupei României, Steaua – Craiova 1-2, pe Republicii”, povesteşte cel care a ştiut să-şi transforme perfect avantajul de a fi jucat fotbal înainte, de a-şi completa astfel „ştiinţa”.

Bornele au devenit tot mai strălucitoare. Aminteşte meciurile importante: „În 1980, am arbitrat la Campionatul European de juniori din RDG, la finala Anglia – Polonia 2-1. În 1981, eram la Campionatul Mondial de tineret din Australia, la derby-ul dintre gazde şi Anglia. În 1984, am fost la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, la Brazilia – RFG, juca Dunga la brazilieni, căpitanul naţionalei lor de mai târziu. În 1986 la Mexico, am condus Franţa – Brazilia, 5-4 după prelungiri şi lovituri de departajere, meciul socotit cel mai bun al Mondialului. Ioan Chirilă, Dumnezeu să-l ierte!, a vrut să-mi ia un interviu. Vreau să te laud, mi-a spus. Am refuzat şi i-am răspuns: N-ai văzut ce fotbalişti au fost? Nu puteam decât să-i încurc! Jucau Zico, i se spunea „Pele alb”, Socrate, Josimar, Careca… Unul şi unul. Francezi îmi spun acum: Jeane, noi la Guadalajara am avut cea mai mare echipă, cu Platini, Girersse, Tigana, Bossis, Amoros, Fernandez. Vă daţi seama ce fotbalişti!”

Şi ar mai fi, finală de Cupa Campionilor Europeni (1983, Hamburg – Juventus, la linie, cu alt titan, Nicolae Rainea la centru), Campionatul European (1988, semifinală Olanda – RFG), returul finalei Cupei UEFA din 1986-1987, IFK Goteborg – Dundee United.

S-a retras din arbitraj în 1990, rămânând întotdeauna o figură importantă în lumea „cavalerilor fluierului”. Şi un model pentru toţi arbitrii.

FOTO 1: Ioan Igna, reper pentru lumea fotbalului românesc

FOTO 2: În 1958, atunci când UTA, sub bagheta lui Cibi Braun, uimea România cu o nouă aşezare

FOTO 3: UTA în 1961: Ţîrlea, Axente, Biro, Bakos, Petschovschi III, Reinhardt, Panici, Dumitrescu, Igna (sus), Şchiopu, Jac, Donciu, Metskas, Weichelt, Pantea.

FOTO 4: Napoli – Real Madrid. În brigadă cu Ion Crăciunescu și Mircea Neșu

Arad, iunie 2011

Radu Romanescu