Cea mai lungă jumătate de oră a început cu cele 5 minute de la Rotterdam, pentru un 1-1 uimitor. A continuat peste două săptămâni la Arad, a intrat în minutul 65, pentru egalul care a desăvârşit a opta minune. Viorel Sima avea 20 de ani când UTA răpunea campioana lumii. „Killer-ul Stelei” de odinioară – marca mereu în poarta roș-albaștrilor – are aproape două decenii ca fotbalist în curtea Bătrânei Doamne.

– Îmi povesteați că Iosif Petschovsky v-a fost printre primii antrenori de la juniorii UTA-ei.

– A fost nea Dan Alexandru, apoi el. Era nemaipomenit, doar că se enerva când vedea că nu reușești, nu putea să înțeleagă cum nu te poți coordona. Locuiam pe aceeași stradă la un moment dat și am profitat, vorbeam mult cu el și-mi amintesc cum îmi povestea că, de când a început fotbalul, după antrenamente venea acasă și lucra în continuare. Foarte multă bătaie a mâncat de la taică-său, că tot cădea varul casei de la șuturi. În capul lui a fost fotbal, a și muncit mult, avea ambele picioare, detentă impresionantă, deși mic de statură, pleca foarte bine de pe loc, tehnică, iar din preluări scotea un om sau doi din joc. Talentul cu care s-a născut și dragostea față de fotbal, s-au manifestat în mod deosebit. Dacă erai în stare să reziști, puteai să înveți lucruri extraordinare. Rar am văzut așa jucător să știe să lovească mingea așa. Noi nu ne puteam ține cu el, chiar dacă trecuse de 40 de ani. L-am văzut cu portarii, lui Narcis Coman îi trăgea de la 16 metri, de la 20 de metri, din zece lovituri îi dădea minim cinci goluri. Loviturile libere le executa fantastic, îmi amintesc și de „fogglia secca”…

– O pasiune enormă pentru fotbal…

– Erau și alte vremuri, aveai timp mai mult. Școala era mai lejeră, mai ales în vacanțe nu prea aveai ce să faci altceva. În capătul Bujacului, cartierul în care am locuit, erau o grămadă de grădini goale unde jucam. Da, dragostea de fotbal era enormă, aveam prieteni mult mai mari alături de care mergeam la meci, cu „ia-mă nene!”. Când ne întorceam de la stadion și jucam noi, ne alegeam care jucători vrem să fim.

– Pe cine alegeați?

– Eu, fiind mai mic, pe cine nu alegeau ceilalți! Și țin minte că în 1962 am văzut primele meciuri la televizor, prindeam Budapesta, Bucureștiul încă nu transmitea. Erau antene etajate, duble, mai puneau oamenii una pe lângă și se vedea mai bine. Aveam prieteni slovaci, veniseră neamurile la ei și au primit televizor. Erau de două feluri, rusești și din DDR, iar noi, copiii, făceam întuneric, atmosferă ca la cinematograf. Am văzut atunci Campionatul Mondial din Chile, iar apoi ne-a cucerit Real Madrid, era în formă mare, cu Gento și ceilalți. Nu uit nici finala Cupei Campionilor Europeni Benfica – Inter din 65, portughezii au aveau un stoper, Germano, a intrat în poartă după ce se accidentase portarul, nu puteai să-l schimbi pe-atunci. Italienii au bătut 1-0, dar el a apărat foarte bine. Partea latină domina atunci fotbalul. Erau multe echipe bune, nici nu se făcea așa marcaj strict, nici pregătirea fizică nu e cea de azi. Se făcea alergare mai mult cu mingea, multe sprinturi, lovirea mingii cu piciorul și cu capul.

– Iar fotbalul era mult mai spectaculos.

– Da, dar apoi au venit țările nordice, iar la un moment dat s-a adoptat stilul rusesc. Rușii au zis că un comunist poate să facă orice.

– Rușii au introdus și cantonamentele?

– Da, era și treaba cu Armata lor, erau și melancolici rușii! S-a făcut o schimbare bună la Campionatul Mondial din 66, din Anglia. Brazilia a venit numai pe tehnică, iar englezii au venit cu pregătirea bună, cu Stiles al lor, care nu vedea bine, avea lentile de contact, dacă era arbitrul în raza lui dădea și în el. Și nemții, la fel, Europa schimbase deja, se juca mai tare, mai în forță, mai ales că se spune că în aer toate corpurile sunt egale. Brazilienii au avut un rezultat dezastruos atunci cu Ungaria, 1-3, au început să mai pună și ei accent pe partea fizică. De neuitat e și Coreea de Nord – Portugalia 3-0 și 3-5 la final. Coreenii aveau un avantaj fantastic, dădeau la întâmplare și oricum găseau pe unul de al lor.

– Revenind la UTA, anii junioratului.

S-a mai deschis și lagărul comunist, prima mea ieșire, ca junior, a fost în Cehoslovacia, cu echipa cu care am luat campionatul. Cehoslovacii aveau fotbal bun, făceau selecție pe zone între slovaci și cehi, Bratislava respectiv Praga. Am jucat la Arad cu o selecționată a lor, destul de bine, am făcut egal, apoi am mers la ei, la Kosice, unde predominau maghiarii, erau 70 la sută. Am jucat cu ei, am văzut jucători de excepție, în frunte cu Masopust, finalist la Mondialul din Chile, sau pe Pivarnik, alt mare fotbalist al lor. Aveau condiții deosebite, terenuri frumoase. Apoi am ieșit în Iugoslavia, ne-a dus până la Rijeka. Sârbii aveau viteză, forță, și știau cu mingea, se vede și la vânzarea de jucători, cei mai mulți și cei mai bine cotați din partea asta au fost ei.

(Campionii. Sus: Domide, Șchiopu, Lereter, Petescu, Brosovszky, Biro, Dumitrescu. Jos: Sima, Dembrovschi, Axente, Gornea, Bătrâna, Pozsony)

– Suntem în anii în care fotbaliştii primei generaţii de aur îi pregăteau pe cei din a doua.

– Da, tot aşa vreau să-l amintesc şi pe Andrei Mercea. Era un antrenor care cunoștea foarte mult fotbal. Fusese fotbalist foarte tehnic, vedea jocul în teren. Și, dacă tot vorbim de începuturi, la juniori jucam deja 4-3-3, la noi s-a experimentat stilul pentru prima echipă. Nea Dan era cu stilurile de joc. Așa am câștigat și campionatul. Sigur, trebuie să ai și jucători, în apărare erau Bodea, Pecican, Brosovszky, iar Gottlieb, care a fost medic la AC Milan, a murit în Italia în accident, era în spatele lor.  La mijloc erau Nagy, Ghirlea, iar în stânga am venit eu. În atac, Atodiresei şi Brândescu, iar portarii Gavrilaș și Bătrâna erau şi ei foarte buni. Am bătut Argeşul, echipă foarte bună, iar în finală pe Dinamo cu 6‑0.

– Dacă la juniori se lucra aşa, e logică ascensiunea ulterioară a echipei mari.

– Dumitrescu și-a dat seama că trebuie să facă schimbul de generaţii. Plecaseră Floruț, Faur, Pop, Jac şi au început să vină cei mai tineri – Domide, Șchiopu, Florian Dumitrescu. L-a adus pe Lereter, care nu mai jucase de câteva luni, pe Pojoni, de la Oradea. A avut viziune și conducere. Totul pleacă de la fundament, ca la o casă. UTA a avut conducere foarte bună. Nici nu poți să-ți imaginezi ce conducători buni a avut UTA, dacă nu i-ai cunoscut! Panici, Josan, Schill se ocupa de tineret-juniori… În generaţia noastră, eram pe două grupe – bătrânii Pojoni, Lereter Petescu, Domide făceau antrenament mai altfel vinerea, în timp ce pe noi ne băga mai tare. Dumitrescu știa să-ți dea și chef de joc, erau unii care băgau vinerea sprinturi și te fleșcăiau, dar el nu făcea asta. Şi băteam Steaua, Dinamo, Argeș, echipe bune.

(Antrenament în Parcul Copiilor, condus de Toma Jurcă)

– Iar echipa reuşea ultimele mari performanţe. 

– Eu zic că în 1971 am avut cea mai bună echipă, cu Biro Lereter Pojoni Popovici, Domide, Petescu, Brosovszky, Axente, Kun și Both. Axente a avut ghinionul că s-a accidentat și am venit eu. Extremă stângă să centreze ca Both n-am văzut, am dat vreo 6-7 goluri cu capul din centrările lui. Dacă venea vreun fundaș lateral nou, Popovici îi spunea: pe dreapta e Biro, n-ai nicio șansă, eventual în locul meu poți, dacă mă accidentez sau sunt suspendat. Apoi îl întreba cât are la pantof , omul îi răspundea că poartă 40, dar el continua: 40 întins? Atunci a fost și cea mai omogenă echipă. Ruptura s-a produs cam prin 1973. Începuseră discuții, Both vroia să se căsătorească, a fost problemă de bani, dar puțini, nu trebuia lăsat să plece. Am trecut eu pe stânga, dar nu eram la nivelul lui, chit că am început să centrez destul de bine. Problemă mare a fost, apoi, când i-au suspendat pe Kun și Brosovszky, după un meci cu Iașiul. Plecase Petescu, Lereter s-a lăsat, iar dacă a plecat Kun, a făcut-o și Popovici, veniseră împreună de la Oradea. Au mai venit Condruc, Purima, Căldăruș, Trandafilon, Munteanu, Uilecan, dar n-au rezistat mult. În 77 s-a renunțat la Uilecan și la mine, eu am plecat la Strungul, iar el la Vagonul. Încă mai erau Schepp, Cura, intraseră Giurgiu, Bîtea, Nedelcu, Gașpar, Kukla erau deja titulari. Pe la meciul cu Buzăul scăzuse deja greutatea echipei. S-a pierdut urât, plus s-a pierdut la Vâlcea. Atunci au plecat și ultimii mohicani, a început altă etapă. Și a mai fost una bună, ultima, cu Țucudean, Ungur, Mitu, i-ai bătut aici pe Steaua, Dinamo, Rapid. Dar nu mai avea putere nici fabrica, nici conducere nu mai aveai.

(Antrenament cu valoroasa atletă Cornelia Popescu și utiștii Domide, Axente, Kun, Dumitrescu și Sima)

– Apropo de generaţiile anilor 60, UTA a avut câţiva fotbalişti de marcă, deşi nu toţi au rămas până la cele două campionate. 

– De exemplu, era atacantul Ilie Moț, dar pe el nu puteai să-l ordonezi, juca din talent. De asta a și avut probleme. Dar era jucător bun. Apoi, a fost Traian Popescu, venise din București, împreună cu. Gornea. Despre Gornea trebuie să spun că a fost una din cele mai bune achiziții. Bun portar, extraordinar! El era foarte labil psihic, de moral, a avut niște probleme familiale și a căzut. Dar nu era bețiv. Era prieten foarte bun cu Otto Dembrovschi, mai beau o bere împreună. Sigur, toţi mai beam o bere, dar nu se sărea calul. Păi, Mircea Leac, dacă mânca un kil de struguri, era gata! Mare şpriţangiu şi el! Revin la Gornea, cu Feyenoord a apărat fantastic, dacă cineva ne-a câștigat calificarea, a fost Gornea. Un băiat pe care trebuie să-l pomenesc e Calinin. Dar el avea lumea lui, a avut câteva meciuri foarte bune, însă era închis. – trecem brusc la 97, o situație nouă.

– Trecem brusc până prin 1997, când ați trăit o situație asemănătoare cu cea de astăzi, adică fără bani, la UTA…

– Încă mai ajutau anumiți oameni din Arad, la fabrică era o directoare nouă, n-o interesa fotbalul, iar industria ușoară era deja trecută. Echipa s-a întors contra lui Dan Ologeanu, pe care-l puseseră la club Budișan și Marian, de la DJTS. Echipa s-a întors împotriva lui, majoritatea jucătorilor au cerut schimbarea și s-a decis să fie făcută. Branc era primar, iar prefectul (n.r. Gheorghe Neamțiu) a dat ordin: de mâine, Domide e președinte. Așa s-a și făcut, echipa nu a căzut, iar în vară m-au luat pe mine și Viorel Vancea vicepreședinți, iar Dembrovschi a fost ales antrenor. Borugă ne-a rupt puțin, a luat jucători ca Mitu și Grad la Dej, am rămas descompletați. Dar a început treaba. Atunci au apelat la Lupaș și Ienciu, care aveau tinerii de la Romvest.

– Şi cum s-a rezistat fără bani?

– Consiliul, Primăria, ne-a ajutau cu anumite sponsorizări de la firme. Eram la limită, autocarul era stricat, de la o săptămână la alta, te chinuiai să strângi bani de deplasare, nu puteai să dai prime. Am căutat să adunăm în jurul nostru niște oameni, dar degeaba, exact ca și peticele de la minge, mai coși, nu cumperi alta. S-a luat o grămadă de jucători de la Romvest, care aveau interes să-i ridice și să ne schimbe, până la urmă ne-au și schimbat. Echipa nu mergea, forurile superioare ale oraşului întrebau ce se întâmplă, iar Dembrovschi s-a retras, au venit Biro și Gaica. Am încercat câteva variante, cu Iuliu Hajnal, de la Târgu Mureș, socrul lui era foarte bine financiar, dar nu s-a reușit, apoi cu Marius Vizer, dar și aici am fost blocați. Foarte greu a fost… Când mergeam în deplasare și trebuia să facem mâncare de drum, mergeam după salam în Aradul Nou, la Hada, care avea carmangerie, apoi la Ovidiu Gornic pentru cașcaval. Vorbesc de mâncare pentru drumul spre casă după meci, că nu-ți permiteai să mai stai o seară în deplasare! Iarna a fost schimbarea noastră, venise Pasini, iar norocul mare a fost Gandolfi. El, într-adevăr, a vrut să facă ceva, și a avut și posibilitatea. Doar că nu se pricepea, așa că a lăsat totul pe Ienciu și pe Lupaș. Au început să facă o echipă bunicică. Apoi s-au certat Pasini și Gandolfi, când italienii se ceartă e bine să nu stai acolo! Doi ani a rezistat, până Gandolfi n-a mai vrut și a început să fie tot mai rău.

– Aţi văzut fotbalul și UTA schimbându-se de atâtea ori în atâția ani. Cum e așa un drum?

– Sunt două probleme aici. Cele mai bune treburi sunt cele simple. Iar aici e o treabă foarte simplă, ca în povestea cu Napoleon, care a fost întrebat ce să i se dea să câștige războiul? Trei lucruri – bani, bani și iar bani. Adică sponsor. Apoi, toată lumea merge pe timp scurt. Dar dacă cineva vine și spune – minim cinci ani sponsorizez, o luăm frumos, nu am venit pentru un an, maxim doi – e o șansă. Altfel, ar trebui să-l aduci înapoi pe baronul Neuman să investească și să aducă jucători de 18 și 24 de karate. Mă îndoiesc că în Arad e cineva dispus să investească așa. Plus, ai nevoie și de o conducere bună, care să fie în stare să meargă în pași mărunți. Dacă nu găsește un sponsor, nu văd cum să meargă fotbalul în sus, Divizia maximă e B-ul. Dar să faci iar o echipă de A în următorii zece ani, nu cred. De fapt, s-ar putea în timpul vieții mele să nu mai văd.

(Revederea cu Feyenoord, din 2010)

– Să fim, totuşi, optimişti!

– La ce discuții văd… Dar vin sărbătorile, a fost ziua României, da, să fim, totuși, optimiști. Şi să mai mergem odată într‑o revedere ca și cea de la Rotterdam! Era vorba de Portugalia, la Setubal, dar cu criza asta… Dar măcar în Austria aș mai merge!

RADU ROMANESCU

Interviu realizat pentru săptămânalul Sport Cafe, nr. 10, 3-9 decembrie 2013