Cam așa de puternică era UTA atunci. Capabilă să facă un puști de 5 ani, care nu știa ce e cu fotbalul, să vibreze pentru un țel unic în viață: să devină ca și bărbatul care îi tot oprea pe ceilalți să dea cu mingea în poarta aia ce părea așa de mare pentru el. Bărbatul era Silviu Iorgulescu, pe copil îl chema Gabi Mihaly. E în mijlocul fotografiei, alături de o mică parte din marea familie a Bătrânei noastre Doamne. Povestea următoare e a lui. A crescut la juniorii UTA-ei, a urcat până la tineret, a apărat la Victoria Ineu și la Petrolul Zădăreni, a jucat și în Ungaria, s-a dedicat apoi afacerilor, Iar acum e aproape iar de prima dragoste. Care tot mare a rămas, chiar dacă acum i se spune „echipa de old-boys”.

„Tatăl meu bun fusese motociclist de dirt-track, cu ‘nebunia’ specifică pentru curse. Iubea tehnica extraordinar, era inventator, avea vreo 7 meserii. Era curajos și făcea totul pentru viteză. Probabil că de la el am chestia asta. Când aveam 3 ani, părinții mei s-a separat, iar mama a avut alături un ungur pecican, mort după fotbal. Fusese și legitimat acolo, microbist, cât încape. El m-a inspirat în tot ce înseamnă fotbal”, începe Gabi, ajuns pentru prima dată pe arena Bătrânei Doamne când avea vreo 5 ani: „Televizor nu prea era, așa că vedeai fotbalul doar dacă mergeai pe stadion. Nu prea înțelegeam ce e pe teren, dar tribuna se manifesta extraordinar când se dădea un gol, oamenii se cunoșteau, arăta ca o zi de sărbătoare. UTA era campioană, stadionul era veșnic plin, atmosfera nu avea cum să nu te inspire să practici acel sport. Stăteam lângă gard și și am înțeles că toți vor să dea mingea în poarta unde era unul mic, dar rău, ager, nicicum nu puteai să-i dai gol. Toată lumea îl aclama, îl iubea, tot ce însemna careu era al lui. Sărea în stânga, dreapta, afară, înăuntru. Când eram mic, am vrut să devin Iorgulescu! În poartă am vrut să ajung, acolo m-au pus, că pe teren îi incurcam pe toți”.

Strategul nea Dan

A intrat în grupa de pitici a lui Gabor Biro, după prima jumătate a deceniul șapte, pe când cel supranumit „fundașul de fier” și Eugen Pojoni agățaseră ghetele în cui și preluaseră echipele mici. Coleg între buturi, Ștefan Crișan, cel care, peste ani, avea să fie portarul Universității Craiova, apoi a ajuns la FC Nurnberg, în Germania. „Prieteni, vecini de bloc, ne-am jucat și antrenat împreună, găseam concursuri de tot felul să ne măsurăm în portărit. Până când a plecat el la Școala Sportivă, era rezerva mea. Era mare selecție atunci la CSS, dar interveneau și părinții care-și doreau meserii sigure pentru copiii lor. și eu am fost selectat, dar taică-meu, mare ungur, a hotărît că atâta timp cât în Arad există clasă maghiară, eu trebuie să fiu acolo. Așa că pentru mine a fost simplu”, zâmbește Gabi, rămas în efectivul UTA-ei, cu grupa lui preluată de Alexandru Dan.

„Nea Dan  a făcut echipă de îi băteam pe cei de la CSS. Ei erau mult mai tehnici, dar el făcea atleți din noi, a văzut foarte bine posibilitățile materiale, logistice ale clubului. Mingile noastre de antrenament erau mari, grele, rămase de la echipa mare, abia dădeam în ele. Tricouri foarte proaste, să nu vorbim de mâncare, vitamine, le-am văzut abia la tineret când mergeam la un turneu. La CSS erau de toate”, sună, peste ani, constatarea ce stârnește gândul că parcă niciodată UTA n-a dus-o regește cu banii, în afară de timpul Baronului…

În plus, „la grupele noastre, n-am avut decât foarte, foarte târziu, antrenor cu portarii. Antrenorul mai punea, câteodată, jaloane, trimitea șuturi în stânga dreapta, câteodată te întindeau, ieșea câte ceva special pentru reflexe și priză”.

Poveștile lui Farmati

O perioadă, corpul tehnic al UTA-ei a decis să-i traseze marelui Zoltan Farmati sarcina să-i lucreze pe tinerii goalkeeperi. „Era un fenomen. De cele mai multe ori, îl provocam la povești, iar  antrenamentul se cam întrerupea! Nu țin minte antrenament cap-coadă, dar poveștile, da, ele au rămas. Ar fi bine să mai fie acum unul ca el, să povestească așa! A jucat, a fost contemporan cu marile performanțe… Și aveai multe de învățat, chiar dacă avea o vârstă înaintată, mai ales în răutatea din joc. Avea și lovitură foarte bună de picior, o punea lângă bară și atunci, chiar dacă nu mai era iuțeala de pe vremuri”, e crochiul făcut legendarului fotbalist al UTA-ei.

„Maimuțăreala”, apoi amprenta de profesionist a lui Iorgulescu

Se spune că multe meserii învață mai bine atunci când se fură. Valabil și la fotbal. „Cum peste 10 ani am fost copil de mingi, îi urmăream pe marii portari ai României care veneau să joace pe UTA. Și România a avut portari mari. Cum îmi place mie să spun, i-am maimuțărit, încercând să fur meseria. Mă gândesc la Duckadam, de la care am luat multe, chit că la alură eram total diferiți, apoi la Iordache, Moraru și ceilalți”, mărturisește Gabi.

Iar când s-a apropiat de anii „tineretului”, chiar idolul lui, Silviu Iorgulescu, era desemnat de UTA cu tot ce însemna portari în cadrul clubului arădean. „A fost primul de la care am învățat tehnicile de antrenament, în afară de faptul că îți dădea atâta energie! Nu am ajuns să îi spun că mă marcase, dar l-am perceput exact ca pe un profesionist ce era. Mai degrabă fără sentimente, pe ideea că există țelul și pentru el facem orice. Noi, ardelenii suntem mai sociabili, iar el era din Regat, poate cu altă mentalitate. Dar, pe plan sportiv, am descoperit un caracter foarte putertnic, nu accepta înfrângere, jumătăți de măsură, antrenamentele erau ca la carte, ne-a picat foarte bine. Știai și în somn unde trebuie să te întorci. Ne-a învățat să înotăm în aer, chestii care azi sunt lucruri obișnuite, dar atunci erau ieșite din comun. Mai târziu, mi-am dat seama că l-am imitat non-stop. Știam de handicapul înălțimii, la fel, avea și el 1,74, am căutat să compensez prin toate celelalte. Acum, la 1,80 ai mari probleme ca portar, de la 1,90 se uită antrenorii la tine. Până la urmă, câștigătorul e cel care ajunge cu brațul mai repede la extremitatea porții”.

Comando-ul lui Broșovschi

Gabi n-a avut drum ușor în fotbal. La 12 ani, drumul i-a fost blocat de hepatită, dar a revenit și a recuperat, ajungându-i din urmă pe ceilalți. La 16 ani, și-a rupt ligamentele și își amintește cum Flavius Domide i-a facilitat un consult la Budapesta, de unde a venit cu rețeta recuperării: înot și bicicletă. După un an, a fost sărbătoare când nea Dan l-a primit la alergări, apoi, într-o miercuri, l-a provocat să stea în poartă. În duminica aceleiași săptămâni, era în poarta echipei de tineret. Generație? Nume ca Labu, Nădăban, Cheregi, Vărșăndan, Bunaciu, Dehelean, Negrău, Țucudean, Coraș II, Crișan, Stoenescu, Țapoș, Nagy, Moraru. Băteau la ușa primei echipe. Apogeul statistic a venit la jumătatea anilor 80, când triumful în faza zonală i-a dus pe utiști în turneul național semifinal, la Satu Mare. 

„A fost primul pas important, ochii erau pe noi, apăruserăm în ziare, se vorbea de noi în lumea sportului arădean. Echipa fusese preluată de Broșovschi, a format o echipă de luptători, bazată pe Labu, Țucudean, Nădăban, Negrău, oameni mai mari, mai de forță, cu doi-trei tehnicieni care știau să pună mingea jos, ca Vărșăndan sau Domide jr. La Satu Mare îmi amintesc că am câștigat două jocuri, iar cu echipa gazdă a fost un furt pe față și am pierdut primul loc. A ieșit o bătaie colectivă, fiind scoși de pe teren cu forța. Broșovschi a făcut și o echipă de comando, cu cei mai mari, Negrău, Țuțu Nagy, Labu sau Țucudean, să-l linșăm pe arbitru. Cred că l-au și prins, dar a fost scăpat. Crișan a apărat extraordinar. Golul a fost, poate, și greșeala lui, dar a scos cinci mingi de gol. Atunci am simțit o mândrie că e prietenul meu și a ajuns așa. Au ieșit și caractere la iveală, cum se întâmplă în situații de stres, au ieșit la suprafață acele valori de care echipa mare a putut să se folosească. Imediat după turneu, Vărșăndan, Țucudean, Labu, Crișan, Nagy, Negrău au fost promovați, Cheregi a urcat și el pe parcurs, apoi și Bunaciu. Apropo de Cheregi, avea un mare potențial de șut, o tehnică extraordinară, după care a devenit faiomos Hagi – execuție în forță, pendulare fără elan mare, mingea nu se învârtea în aer. Noi ne făceam cruci când venea fluierând”, continuă Gabi.

Poveste cazonă

Perioada de armată l-a purtat pe tânărul portar la București, la un centru militar dispus să organizeze trialuri pentru fotbaliștii aflați la vârsta când trebuiau să servească patria. Jucau sub ochii generalilor și conducătorilor echipelor militare, care alegeau. Gioni Broșovschi, ajuns antrenor la Unirea Sînnicolau Mare, în Divizia C, a reușit să-l instrumenteze pe Gabi Mihaly în județul Timiș, însă acolo singura echipă militară era Progresul, din Divizia B, care l-a dorit în rândurile ei, alături de alt arădean, Martincsek. Broșovschi nu s-a dat bătut așa că s-a ajuns la o nouă mișcare de trupe, iar tânărul portar se trezea trimis spre… Caransebeș. Totul s-a încheiat cu două zile de arest, datorită refuzului, apoi un colonel craiovean, responsabil cu sportivii, reușea să împace pe toată lumea – arădeanul n-a ajuns nici la B, nici la C. A ajuns în D, dar mult mai aproape de casă – aspect ultraimportant atunci – la Ineu, bun de joc pentru echipa locală Victoria, și ea cu specific militar.

„Lotul era format jumătate militari, jumătate civili. Am prins un retur, terminat pe la mijlocul clasamentului, iar anul următor am câștigat campionatul cu vreo 20 de puncte avans, peste 100 de goluri marcate și cam 15 primite. La baraj însă, conducerea n-a dorit să intre în C, n-au avut partea financiară clară, terenurile nu puteau încă omologate. S-a pierdut meciul, nu știu în ce condiții, pentru că eu fusesem deja lăsat la vatră și trimis acasă”, povestește cel care avea să redevină fotbalistul UTA-ei, odată stagiul militar satisfăcut.

Tactica, pe Ionuț Popa

Între a fi al patrulea portar din lot și oferta lui Ionuț Popa spre divizionara C Petrolul Zădăreni, a preferat varianta a doua. „Mi-a fost clar că echipa era foarte greu de prins, și am considerat că e mult mai important să am jocuri în picioare decât să fiu rezervă. Am stat la Zădăreni un an și jumătate, în condiții de trai bune, teren bun, bază de cantonament extraordinară cum n-am mai întâlnit în județ, cazare, mâncare, toate de un mare ajutor atunci”.

Echipa din Zădăreni era pregătită de Ionuț Popa, iar secundul lui „Mister” era Jean Copil, fostul rugbist, responsabil cu partea fizică. „Referitor la nea Popică, antrenor care să știe să pună așa bine echipa în teren n-am mai întâlnit. Pur și simplu, fazele gândite de el erau câștigătoare. Studia adversarul, vedea deficiențele și puncta direct. Se pot spune multe despre el, bune, mai puțin bune, eu spun că, în ceea ce privește tactica și răutatea aceea de a nu pierde meciul, e extraordinar. Intra și el în repriza a doua, de la 17 metri era criminal. De fapt, una din mișcările noastre era buf în față, unul cădea în fața careului, iar el înscria din lovitură liberă. Aveam și echipă omogenă, cu oameni care știau să ducă mingea în fața careului și să provoace o fază fixă. Acasă nu cred că am pierdut vreun meci. În deplasare, eram cam mieulușei. dar nu țin minte să fi pierdut la scor mare. Am făcut și rezultate pozitive, puține, e drept, dar nu era tragedie, targetul nostru era mijlocul clasamentului. Am avut tot suportul conducerii, publicul îl simțeai perfect, era deasupra noastră, la un metru, nu aveau cum să nu le tremure adversarilor picioarele! Au existat și scăpări de la unii, pe latura extrasportivă, dar aveau calități, erau iertate greșelile pentru că își făceau treaba pe teren și compensau”, rememorează Gabi. Petrolul și-a încheiat saga după Revoluție, când angajații Schelei de Petrol și-au strigat nemulțumirile față de condițiile de lucru, fondurile echipei au fost tăiate și totul s-a spulberat. La fel ca și, peste ani, acea superbă bază sportivă…

Promovare, cu mâna ruptă

Anii următori au însemnat Ungaria, acolo unde avea să cunoască realizarea profesională. Pe lângă job, sigur, și fotbal. Chiar dacă la nivel de amator. „Am jucat pentru Szöreg, echipa unui cartier din Szeged. A fost opțiunea cea mai bună, pentru că acolo era și compania la care eram angajat. Am jucat în Liga a 4-a, apoi am intrat în C, pot spune că am fost artizanul acelei  promovări. Eram și căpitanul echipei, campionatul l-am terminat cu mâna ruptă, a doua ruptură în câteva luni. După prima operație am avut o tijă, la cu câteva etape înainte de final s-a rupt și tija și mâna, Ultimele jocuri le-am dus într-o mână. După a doua operație, verdictul a fost un an pauză, mi-a pus capăt carierei fotbalistice. Apoi, chit că sufletul și inima spre teren, cu desele drumuri prin țări străine, nu mă puteam amgaja să fac parte dintr-o echipă”.

„Am trăit cu UTA, o să mor cu UTA”

Finalul e legat tot de UTA. Dacă în maturitatea fotbalistică n-a reușit joace pentru team-ul alb-roșu la nivelul la care ar fi dorit, după atâția ani, la invitația lui Gheorghe Vaczi, Gabi Mihaly a fost cooptat în echipa de old-boys a UTA-ei. „Spre mândria mea. Eu mă simt al orașului, al UTA-ei, de la 7 ani am trăit și crescut cu UTA și o să mor cu UTA. Sunt ambiții multe la old-boys și sunt binevenite. Sunt portari mult mai buni ca mine aici, dar, în primul rând, mă bucur că există această echipă. Am văzut multe afară și spun că în aceste condiții economice grele pentru sportul de performanță e foarte greu să aduni o echipă, să fii ajutat de oraș, de public, de media. Tinerii au multe de învățat de la foștii fotbaliști. Nu mă refer la mine, dar în cadrul echipei sunt nume care au ajuns la niveluri foarte mari. Fac parte din grupul lărgit și sunt foarte mândru că am fost acceptat”, încheie Gabi o poveste alb-roșie.

strong

/strong/p